Ca in fiecare an, Academia americana care taie si spanzura si uneori confirma talentele din industria de cinema de pretutindeni (cu accent pe sfertul de harta american), a pierdut din vedere niste realizari si realizatori trambitati cu foc prin presa si word-of-mouth in 2013.

Asa ca acum, in prag de Gala a Premiilor Oscar, care vor pune cruce lui 2013 si coronite pe capetele luminate din industrie si de pe marginea ei independenta, nu avem decat sa varsam cerneala in amintirea lor, celor care ar fi meritat, poate, o nominalizare.

1. Tom Hanks – Captain Phillips si-a jucat atuurile ca un pro si a castigat inima votantilor Academiei la sase capitole, chiar si dimensiunea actoriceasca fiind reprezentata la momentul anuntarii nominalizarilor, prin sansa data debutantului Barkhad Abdi de-a lua acasa Oscarul pentru Rol Secundar. Insa Tom Hanks, actorul din rolul principal si titular, care ne-a emotionat pana la lacrimi (cel putin) in scenele culiminanta si finala, nu a reusit totusi sa se strecoare in aceasta elita a alesilor. Motivele vehiculate prin presa de specialitate variaza, unii citand asemanarea rolului cu cel din Cast Away (care a prilejuit si ultima sa nominalizare la Oscar, in 2000), altii chiar acuzand fara menajamente celalalt rol al lui Hanks din acest sezon cinematografic, din Saving Mr. Banks. In caz ca nu stiati, Walt Disney (intruchipat de Hanks in acest film) era anti-semit, misogin si cate si mai cate, iar cinema-ul american actual e alcatuit in majoritate de descendentii “poporului ales” – concluzia e evidenta (cf. gurilor rele).

2. Robert Redford – la 77 de ani, pe final de cariera, are mai putine mentiuni in lista scurta a Oscarului pentru actorie decat Jonah Hill! Cum a fost posibil ca rolul sau din All Is Lost sa nu fie ridicat la statut de nominalizat-cu-sanse-clare? Se pare ca, de data asta, zarurile au fost aruncate de insusi distribuitorul filmului, care nu a mizat pe un succes de casa si, ca atare, a preferat sa nu arunce banii pe o campanie de Oscar care ar fi scos filmul in evidenta pe carnetul de dans al membrilor AMPAS si l-ar fi avantajat pe Redford. Banii vorbesc, poate nu e de mirare ca in Hollywood lipsa lor poate chiar sa zadarniceasca o cariera cladita de-atata amar de vreme, al unui nume de calibrul lui Redford.

3. Joaquin Phoenix – ca si partenera lui de ecran (sau, mai bine zis, de studio), Scarlett Johansson, actorul nonconformist a ratat o recunoastere pe care multi din spectatorii lui Her o credeau ca si inhatata. Partea buna e ca Joaquin s-a declarat de atatea ori neimpresionat de rotitele si coronitele Hollywood-ului, incat nominalizarea, care ar fi fost a patra din cariera, l-ar fi lasat rece oricum. Insa, noi, fanii filmului, nu putem sa tratam aceasta criminala omisiune cu aceeasi nonsalanta – in rolul lui Theodore, singuratic si melancolic compozitor de scrisori dintr-un viitor apropiat, si distopic, Joaquin este mai captivant, mai pe trip, si, nu in ultimul rand, de vreme ce imparte prim-planul doar cu vocea unui sistem de operare, mai responsabil pentru soarta filmului ca niciodata.

4. Daniel Brühl – dupa nominalizarea la Globurile de Aur, SAG, BAFTA si Critics’ Choice pentru interpretarea lui Niki Lauda din Rush, actorul de origine germano-spaniola se putea astepta si la o mentiune din partea Academiei. Rolul sau “secundar” i-a eclipsat oricum prim-planul lui Chris Hemsworth cadru dupa cadru, si nu doar in opinia mea, Daniel conturand cu skill de actor mestesugar un personaj ambitios, luptator pana in panzele albe, don-quijote-esc aproape, pragmatic, tenace si sensibil in acelasi timp. O adevarata reusita, si un highlight fascinant intr-un film mai degraba mediocru – si o adevarata palma peste fata din partea lui nenea Oscar, similara cu, dar parca mai dureroasa ca, cea data veteranului Tom Hanks.

5. Adèle Exarchopoulos – stiam demult ca marele castigator al Palme d’Or-ului, Blue Is the Warmest Color, a pierdut trenul de Oscar din cauza unui detaliu tehnic (ca sa fie considerat de Academie la categoria Cel Mai Bun Film Strain, trebuia sa fie lansat in tara de origine pana la finele lui septembrie 2013, constrangere care nu i-a convenit distribuitorului francez, Wild Bunch). Insa nu niciun obstacol nu statea in calea nominalizarii actritei din rolul principal, si ea, ca si Léa Seydoux, onorata cu Palme D’Or-ul ex-aequo. Probabil numarul coplesitor de actrite deja faimoase si indragite pe lista scurta a Oscarului din acest an o descalifica din start pe Adèle de la aurul Academiei, insa lipsa recunoasterii printr-o nominalizare tot este usturatoare.

6. James Gandolfini – (RIP) gratie minunatului indie Enough Said, am avut ocazia sa-i spunem ramas-bun cum trebuie actorului rapus anul trecut de un atac de cord. Academia ar fi putut profita de lansarea postuma a ultimului film al actorului pentru a-l onora cum ar fi trebuit cu un premiu (sau macar o nominalizare simbolica), mai ales ca rolul deja ii adusese o mentiune pe lista scurta la SAG Awards si inca una la Independent Spirit Awards. Penduland intre drama si umor, cu emotie si dedicare craft-ului, actorul se topea in personajul Albert, un barbat recent divortat care se implica intr-o noua relatie cu temerea naturala, dar si temeritatea necesara unei noi etape din viata – regretatul James facea dovada unei veleitati artistice demne de recunoastere, insa iata ca un tribut din partea Oscarurilor n-a fost sa fie.

7. Fruitvale Station – castigatorul Sundance-ului de anul trecut, un debut fulminant din partea regizorului Ryan Coogler, si-a trecut rapid in palmares un distribuitor cu greutate (Weinstein Co), premii de inramat, trofee de etalat si fani de calibru (Michelle Obama!). Insa, cand a sosit timpul sa bata moneda din calitatea scenei independente americane, Academia a tacut malc, preferand sa le dea din nou peste nas criticilor care (inca mai) cred ca pot influenta in vreun fel politicile din spatele usilor inchise de la Dolby Theater. Probabil va mai trece ceva timp – si va mai fi “nevoie” de cateva semnale de alarma – ca Academia sa isi alinieze scopurile cu societatea americana pe care, vrand-nevrand, cum-necum, o pastoreste. Moartea lui Oscar Grant, survenita acum cinci ani fara motiv, logica sau instigare de vreun fel, este subiectul tratat cu o minte limpede si o doza racoritoare de emotie in Fruitvale Station – din pacate, Hollywood-ul, si implicit Oscarurile, inca n-au depasit etapa cue-urilor muzicale inaltatoare si a povestilor prefabricate cu un ochi la manualele de istorie care umplu pipota de sentimente mai digerabile (mandrie nationala, de regula).

8. Blackfish – din toate filmele care ne-au defilat tuturor prin fata ochilor anul trecut, poate cel mai greu de trecut cu vederea (si totusi, here we are!) a fost acest documentar despre orcile inchise in bazine si expuse, ca animalele la circ, pentru divertismentul unui public inconstient. Focusul filmului este balena Tilikum, care, ca urmare a trei vieti umane pierdute in apele ingradite ale capitvitatii sale, devenea personajul principal si “purtatorul de cuvant” al regizoarei Gabriela Cowperthwaite – mesajul este simplu: balenele sunt creaturi constiente, inteligente si, mai ales, sensibile, care sufera in izolare si care, da, ca orice prizonier, pot rabufni oricand. Putem doar sa ne minunam ca susceptibilitatea si frustrarile orcilor n-au fost pe gustul Academiei americane – sau sa dam crezare soaptelor despre unul-doi pumni corporatisti (via Sea World, temnicerii lui Tilikum) varati pe gatul academicienilor? Conspirationistii au inundat presa cu acuze de gen, de-ndata ce au fost anuntate nominalizarile, iar, in paralel, actiunile Sea World au crescut simtitor…

9. Inside Llewyn Davis – o turnura inexplicabila a sortii a facut ca ultimul film al Fratilor Coen sa fie absent de pe lista scurta la categoriile substantiale ale Premiilor Oscar. Doar responsabilii cu imaginea si mixajul sonor vor sta pe 2 martie cu inima purice in sala Dolby Theater – Ethan si Joel, ca si Oscar Isaac, actorul din rolul principal, n-au reusit sa repete performanta nominalizarii primite la Globurile de Aur. Filmul, o bijuterie de umor fin si (auto?)ironie la adresa artistilor de care nu se lipeste succesul, este plasat in anii ’60, chiar inaintea sosirii lui Bob Dylan pe scena folk-ului american, si seteaza integritatea artistului neinteles in contrast direct, adesea dureros, cu popularitatea celor care adera la regulile jocului. Probabil cel mai digerabil dintre filmele dulce-amarui ale Coen-ilor, si cel mai bun film al anului trecut in opinia multora, inclusiv a subsemnatei, este totodata unul mult prea ireverentios, neconventional si anti-inspirational, ca sa fi sperat vreodata la un thumbs-up din partea Academiei. Ce-am avut, si ce-am pierdut!

10. Lee Daniels’ The Butler – desi filmul in sine a profitat de pe urma unor performante de prima mana (Oprah Winfrey si Forest Whitaker sunt probabil doi dintre actorii cei mai suparati pe Academie momentan, din toata casta actoriceasca), a avut si multe hopuri de infruntat: o data de lansare estivala, cu mult inaintea deschiderii sezonului de premiere, un titlu care a declansat un intreg razboi de culise intre Weinstein Company si Warner Bros, si alegeri controversate pe partea de scenariu si la capitolul distributie. Astfel, Republicanii au boicotat filmul pentru sugestiile de rasism atasate portretului presedintelui Reagan, iar veteranii au aruncat si ei manusa in ring, revolutati de distribuirea lui Jane Fonda (actrita activista care s-a opus vehement intruziunii americane in Vietnam) in rolul lui Nancy Reagan. Per total, dupa o analiza superficiala si poate prea clinica a plusurilor si minusurilor, nu e deloc surprinzator, desi fara-ndoiala e regretabil, ca Academia i-a intors spatele Valetului problematic.