CoolRank: 9/10

– atmosfera & entertainment: 9/10

– regie: 9.5/10

– actori: 10/10

– scenariu: 8/10

– montaj: 9/10

Nota IMDb: 8.3/10

Ca si cinefil ar trebui sa judec orice film cu mintea deschisa, dar desi nu imi place sa recunosc, am o aversiune adanca fata de anumite genuri cinematografice. Unul din acestea sunt filmele de supravietuire bazate pe intamplari adevarate (vezi Poseidon), iar daca numele regizorului filmului 127 Hours ar fi fost Roland Emmerich si nu Danny Boyle, si actorul ar fi fost Shia LeBeouf si nu James Franco, probabil nu m-as fi obosit sa vad trailerul pana la capat. Dar situatia nu a fost asa si astfel am avut placerea de a viziona un film intens si personal care pare sa nici nu fi auzit de cliseele care bantuie de obicei acest gen.

Every second counts

Rezumatul filmului este absurd de scurt:

127 e numarul de ore pe care le-a petrecut Aron Ralston (interpretat de James Franco) in 2003 cu mana prinsa de un bolovan intr-o pestera din desertul american din Utah, pana sa accepte ca singurul mod de a scapa cu viata e sa-si taie mana cu un briceag de proasta calitate.

In cele 96 de minute ale sale, filmul il urmareste pe Aron de la plecarea de acasa (fara a spune nimanui unde se duce), la peripetiile pe care le are pana la accident si finalmente la cele cinci zile petrecute in prinsoare. Zile in care se lupta cu lipsa de apa si mancare, cu apropierea aparent inevitabila a mortii, cu amintirile greselilor din viata si desigur cu decizia deloc usoara care il va salva.

Un curaj admirabil

Si nu ma refer neaparat la personajul filmului, ci mai degraba la regizor. Intr-un mediu in care se cer filmele cu explozii si actiune, cu gagici aproape dezbracate si drame exagerate, sa sugerezi unui producator un film despre un tip care e prins cinci zile de un bolovan, care e singur, si nu se misca de acolo, inseamna sa ai mult curaj, mai ales daca vrei sa fie un film sincer si simplu, iar protagonistul sa nu fie un produs fictiv plin de replici grozave si lipsit de greseli, care nu isi pierde sex-appealul nici dupa 3 zile de dezhidratare, ci e, Doamne-fereste, real.

Povestea lui Ralston are ecourile unui blockbuster, dar are si marele defect de a fi static, motiv pentru care alti regizori probabil inca nu s-au atins de ea. Dar Boyle se foloseste de acest aspect, abordarea sa nefiind plina de momente de tensiune si drama exterioara (eroul nostru nu trebuie sa alunge lupi, si nici nu trebuie sa ajunga acasa pentru ca fiica sa de trei ani are o operatie grea si doar prezenta lui ii va da ei puterea sa supravietuiasca), ci ne invita sa reflectam alaturi de personaj, punandu-ne atat de aproape de el incat fiecare victorie sau infrangere sa o simtim emotional, ca pe pielea noastra. Impartim cu el delirul, bucuria, agonia, halucinatiile, speranta si pierderea si recastigarea acesteia.

Filmul ne da sentimentul de a fi legat de personaj la fel cum e el legat de bolovan, iar intimitatea rezultata e pe atat de necrutatoare pe cat e de profunda. Simpla, dura si directa, pelicula nu iarta publicul nici la scena inevitabila a auto-amputarii, fortandu-ne din nou sa participam la fiecare detaliu. Scena, pe cat e de agonizanta si sangeroasa, e necesara, fiind momentul de catharsis si pentru personaj si pentru public. Unor oameni li s-a facut rau la unele proiectari, dar scena are scopul de a ingretosa publicul precum un film din seriile Saw sau Hostel, e o realitate brutala pusa in fata unui personaj cu nimic iesit din comun, o realitate peste care atat el cat si noi putem sa trecem sau sa nu.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Cuvinte de lauda; asta ar fi esentialul.

Filmul se bucura de actori secundari precum minunata Clémence Poésy (In Bruges) in rolul iubitei lui Aron sau Treat Williams (unul din acei actori pe care ii stiti din nenumarate seriale si filme, dar nu aveti habar cum il cheama) in rolul tatalui, care in aparitiile lor episodice din flashbackurile protagonistului adauga noi nivele de profunditate si sentimente filmului, dar epicentrul actoriei e James Franco al carui performance ocupa singur aproape toata durata filmului. Rolul nu e usor si conditiile in care a jucat nu au fost nici ele o joaca, dar tipulului i-a reusit unul din cele mai bune exemple de actorie din istoria cinematografica. Sa fii in stare sa mentii atentia publicului aproape de unul singur in esentialmente acelasi cadru timp de o ora, sa transmiti durere, tristete, regret si chiar si umor vorbind singur sub un close-up ca o lupa, trebuie sa ai mai mult decat talent actoricesc, trebuie sa ai un proces psihologic care este in acelasi timp destul de sensibil incat sa intelegi mintea unui om in chinuri dar si destul de dur incat se te poti impinge spre extremele mintii tale fara sa te pierzi. In 1928, Maria Falconetti ne-a dat o astfel de interpretare in La passion de Jeanne d’Arc si voi comite blasfemia de a spune ca James Franco a ajuns anul acesta al naibii de aproape.

Despre regia lui Danny Boyle ce sa mai spunem? O regie proaspata (chiar daca plina de momente care fac referire la filmele anterioare) care ofera un film care transforma claustrofobia in intimidate (si viceversa), delirul in cautare spirituala si o amputare grotesca intr-un act de eliberare.

Ce spun criticii despre 127 Hours?

RottenTomatoes.com ofera un rating de 93% fresh pentru 127 Hours, in timp ce MetaCritic.com ii da lui 127 Hours un metascore ceva mai modest de 83 din 100. Criticii in mod unanim il lauda pe Franco, iar Mike Scott de la New Orleans Times spune ca filmul “are acel suflet profund si cercetator care e absent din mult ce iese de la Hollywood”, iar Roger Ebert defineste filmul ca “un exercitiu reusit in cucerirea nefilmabilului” dandu-i patru stele din patru.

Verdictul KoolHunt.ro

Un film intens, dur si cutremurator, dar in acelasi timp de o frumusete si sensibilitate aproape poetica despre extremele la care putem fi impinsi, despre puterea prezenta in noi toti aceia care nu suntem Greu de Ucis, despre acceptarea limitelor noastre si lupta pentru a le depasi.

127 Hours putea fi un thriller psihologic, putea fi unul din acele filme de duzina facute pentru TV “Bazat pe o fapta reala” pline de clisee pe care le putem urmari in timpul saptamanii pe Antena 1 sau unul din penibilele documentare dramatizate care impanzesc Discovery-ul de cativa ani, a devenit in schimb noua capodopera a unui regizor consacrat, un film de referinta in istoria cinematografiei.