[Titlu in limba romana: Razbunatorii]

CoolRank: 9/10

– atmosfera & entertainment: 9.5/10

– regie: 9.5/10

– actori: 8.5/10

– scenariu: 9/10

– montaj: 9.5/10

Nota IMDb: 8.8/10

Nu pot sa va explic aici cat de mult a influentat Joss Whedon, creatorul serialului cult Buffy, the Vampire Slayer si a multor alte felii de geniu serializate, cultura americana; nici ce rol decisiv a jucat el in formarea mea de mica intr-o cinefila… cu pretentii. Caci asta aveam si ieri de la Joss si noul sau film The Avengers, un munte de asteptari. Un blockbuster cu acte-n regula, cel mai titrat experiment al anului, dat pe mana unui maestru al subtilitatilor, al metaforelor si-al dialogului cu dublu sens?! Un Expendables cu super-masculi tratat de unul dintre cei mai activi feministi ai epocii noastre?! Mizam pe reputatia de geek a lui Joss, intretinuta prin aportul sau la comics-uri ca Astonishing X-Men sau colaborarea lui indelungata cu Dark Horse. Totusi, tre-mu-ram in sala.

“I’m not ready to be postmodern about superheroes yet.” (Joss Whedon)

Unde-s multi, puterea se-ntrece cu gluma si toata lumea iese in castig. Non-initiatii trebuie sa stie ca in orice produs marca Joss Whedon, gluma (de multe ori meta) mereu castiga teren de la adversar. Oricare ar fi acesta – aici actiunea, 3D-ul si efectele speciale amenintau umorul fin, emblematic al lui Whedon – cioacele sunt mereu mai memorabile si mai citabile. The Avengers, filmul care aduna super-eroii Marvel pe acelasi ecran si sub acelasi acoperis al organizatiei SHIELD, mai ca plezneste la-ncheieturi de la puzderia de replici amuzante si istete-fara-a-fi-meta.

Multe, livrate de Tony Stark / Iron Man (Robert Downey Jr.), pe care il vedem recrutat din primele minute ale afacerii asteia de agentul Fury (Samuel L. Jackson). Adus laolalta cu Bruce Banner / The Hulk (Mark Ruffalo, o revelatie aici) si recent dezghetatul Steve Rogers / Captain America (Chris Evans), plus o armata de agenti SHIELD printre care Phil Coulson (Clark Gregg) si Natasha Romanoff / Black Widow (Scarlett Johansson), Tony va avea ocazia sa-si dea in petec ca-n propriile lui filme. Desigur, ceilalti super-eroi nu in calitate de cutie de rezonanta pentru Tony s-au lasat convinsi sa se-mbarce pe nava SHIELD – ci, ca sa il opreasca pe Loki, fratele lui Thor, de la implinirea celor mai recente ganduri cuceritoare.

BLACK WIDOW: “They’re basically gods.” CAPTAIN AMERICA: “There’s only one God, ma’am. And I’m pretty sure he doesn’t dress like that.”

Planul sus-numitului frate – diabolic, cum altfel?! si “adoptat”, tine sa precizeze Thor – are o componenta esentiala, magico-energetica, cubul cosmic Tesseract. Furat de Loki din prolog, el il va ajuta, chipurile, sa deschida un portal interplanetar, sa asmute o armata de monstri extraterestri pe Pamant si sa preia comanda pamantenilor. Care, in acceptiunea lui Loki, de fapt nici nu vor libertate, caci, odata acceptata, provocarea de-a lua decizii presupune prea mult efort! Ca si in cazul citat mai sus cu bold,aici simtim amprenta lui Joss, cel mereu gata sa ne dea de gandit cu serve miezoase si sa comenteze inteligent la adresa societatii in care traim. Loki este, desigur, nebun de legat, cu un ranjet demn de subtitlul why-so-serious si o grandomanie jucata la fix de Tom Hiddleston. Thor (Chris Hemsworth) aterizeaza si el pe Pamant, gata sa-l urecheze, dar cand masinatiile fratiorului se dovedesc a fi mai cu schepsis, semizeul se alatura Razbunatarilor in incercarea de-a le dejuca.

Totusi, pana la un punct, care se lasa asteptat mai mult decat sfertul de ora academic, aceasta echipa asamblata din genii, mutanti, semizei etc. nu se incheaga deloc intr-un tot unitar. Sa incercam o judecata de bun simt si, de fapt, la mintea cocosului – de ce s-ar grabi niste individualisti notorii sa imparta locul de joaca cu altii ca ei? Ar face-o, de nevoie, da, dar cu reticenta de rigoare si mereu pe picior de plecare – asadar, nu ne miram ca raspunsurile cu jumatate de gura primite de Fury evolueaza intr-o serie de conflicte intre coechipieri, care-si compara parca… nivelul de testosteron. Incredibil de satisfacatoare, alegerea lui Whedon e, basca, o desfasurare credibila. Pentru spectator e Craciunul in mijlocul verii… o orgie a cadourilor!

Despre actori si regie ce se poate spune?

Spectatorul amator de comics cerea formarea echipei, dar nu cu pretul unor lobotomii caracteriale – Joss Whedon n-a dezamagit… pentru ca si el facea parte din publicul tinta! Ca un adevarat fan-atic, regizorul stia dupa ce saliva contingentul geek – de la asa un crossover, in care atatia protagonisti ai universului Marvel trec granita din ograda proprie intr-un ocol comun, nu voiam “doar” o apocalipsa preintampinata de super-eroi impartind ecranul echitabil. Nu, voiam sa-si masoare puterile, sa-si sifoneze pelerinele luptand unul cu celalalt, inainte sa confrunte Raul momentului, voiam sa ni se rezolve in sfarsit chinuitoarea dilema “Cine ar castiga in lupta Thor vs. Iron Man?” Acest gen de intrebare ne sta pe limba de cand exista super-eroi – iar artistii comics­-urilor au si concretizat-o pe hartie de cateva ori. Insa, pe marele ecran, in IMAX 3D, daca-mi permiteti un mic acces de fanatism, arata super-mega-awesome la puterea a zecea!

In afara de-a-si duce la capat misiunea implicita ca reprezentant al geeks-ilor de pretutindeni, Whedon a luat in serios scaunul regizoral, impletind actiunea, efectele speciale, dialogul si personalitatile hiperbolice intr-un mecanism perfect dozat, uns cu toate alifiile. In primul rand, un dialog calibrat brici la scopul de-a surprinde latura umana a tuturor celor implicati – greu, in spatiul a doar 142 de minute, dar nu imposibil (daca esti Joss). Egocentrismul super-eroilor care mai adineauri salvau lumea fiecare pe cont propriu, frustrarea si furia mocnita a omului de stiinta care n-a ales lupta fizica (l-a ales ea pe el), fibra morala tumefiata a soldatului american… tot felul de tipologii umane se perinda prin fata ochilor nostri pe parcursul unei insiruiri de cadre care niciodata nu se complac prea mult in vorbarie.

Dar cand este rost de ea, scenaristul Whedon taie tensiunea ca un cutitar, cu niste stelute ninja care-ti susura pe la urechi, si te gadila pana cedezi intr-un hohot la unison cu sala! Fii pe faza mereu, n-ai vrea sa pierzi momentul Shakespeare-in-the-park, sau vreuna din impunsaturile lui Downey Jr. (de exemplu, cand ii adreseaza lui Thor un bon mot delicios: “No hard feelings, Point Break!”) – nici gag-urile fizice in care Hulk starneste rasete de unde, acum o milisecunda, nu misca, nu respira un ins pe scaun! De fapt, prezenta de scena a lui Mark Ruffalo este desavarsita, convinge si ca monstru si ca om, motiv pentru care Marvel i-a smuls semnatura pentru inca 6 aparitii in filme viitoare.

In afara de rolul presurizat cu auto-ironie al lui Ruffalo si cel flamboaiant al lui Downey Jr. – opuse si savuroase – celelalte aparitii se straduie mai mult sa ne fure atentia. Cuplul uman format din Scarlett Johansson si nou-venitul Jeremy Renner (in rolul arcasului Hawkeye) strecoara in mix un varf de emotie reala, palpabila si recognoscibila – laudabil efort, si reusita, sa transmiti fragilitate umana din culisele unui razboi interplanetar. O nota discordanta in sine, Scarlett se distinge in peisaj, ca singura purtatoare a stindardului feminist al lui Whedon. Natasha ei este puternica, manipulatoare, un atu in maneca echipei Avengers, care nu ii incetineste, din contra, si chiar ii tine piept monstrului verde!

Cand apasa pedala, regizorul stie exact ce sa accentueze: alterneaza perfect duble lungi de actiune care-ti taie rasuflarea cu one-liner-ele de-tensionante, prilejuieste destule tresariri in scaune via cateva artificii 3D bine plasate, fara a supralicita mecanismul. Dar regia nu e nicaieri mai evident impregnata cu stilul lui ca atunci cand suceste gravitatea cu susu-n jos, derapand in schimburi usurele de politeturi sau glumite. Sau cand o masina goneste mancand pamantul, in urma ei scoarta pamantului se prabuseste mai-mai s-o-nghita, iar in ochii mintii mele se-nfiripa amintirea unei scene similare, de referinta, care incheia ultimul sezon din Buffy…

Chiar facand abstractie de asemenea nostalgii, chiar daca nu-i cunosti opera sau tiparele lui Whedon, tot prinzi din zbor cheia de bolta din acest mega-puzzle, liantul folosit de el pentru suprapunerea universurilor. Cand Captain America mai ca sare din scaun, de fericire pentru ca, in sfarsit, “I understood that reference!” intelegem ca super-eroii nu vorbesc aceeasi limba si ca in reglarea frecventelor de comunicare dintre ei sta solutia unei conlucrari de succes. Captain America, proaspat readus la viata dupa 70 de ani de criogenie, trebuie sa se adapteze la prezentul care nu se deruleaza doar in alb si negru; Iron Man – sa lase glumele si bravada la o parte, ca sa se poata “juca frumos cu ceilalti”; Thor – sa dea prioritate intereselor planetei inainte de-a-l trage la raspundere pe Loki, etc.. Whedon ii aduce pana la urma pe-aceeasi lungime de unda, dar nu printr-o interventie extrinseca, lasandu-i in schimb sa ajunga ajunga acolo firesc, organic, ca niste copii care-si baga mintile in cap.

Ce spun criticii despre The Avengers?

As putea vorbi la nesfarsit pe marginea filmului, dar, iata, atatia altii s-au exprimat mai plastic: preferatul meu, Luke Y. Thompson de la Nerdist.com, incepe cu observatia ca “the term ‘geekgasm’ does not go amiss here.” Consensul de pe Rotten Tomatoes, unde The Avengers aduna un punctaj fresh de 94%, suna cam asa: “Cu un scenariu care nu uita niciodata de latura umana a eroilor lui, si gratie secventelor cu super-puteri, multe si memorabile, [filmul] isi merita laudele – si ridica stacheta pentru viitoarele filme Marvel.”

Kenneth Turan de la Los Angeles Times il crediteaza pe Whedon ca fiind principalul “vinovat” pentru cat de bine a fost gandit acest “monstru de film care a costat 220 de milioane de dolari”, ca si pentru “precizia si energia executiei”. “Poate ca 2 ore si 23 de minute e cam mult timp”, continua el, “dar se intampla atatea ca se prea poate sa nu-l simti cand trece”. Pe Metacritic, The Avengers are deja 71%, desi mai sunt cateva ore pana la premiera americana. Recenzia care mi-a luat ochii aici este cea a lui David Edelstein de la NYMag.com, pozitiva pana-n maduva oaselor. El conchide: “Intrebarea care se impune e: si acum…? Mai putem sa vedem un alt film Iron Man fara sa ne gandim ‘De ce nu-i da un telefon lui Banner? Natasha e odihnita si pregatita. De Thor nu-l desparte decat un portal.’ Prea am fost rasfatati. Mereu de-acum incolo vom vrea si luna de pe cer.”

Verdictul KoolHunt.ro

Poate ca un adevarat fanboy ar fi fost mai in masura sa judece The Avengers, un film cu super-eroi in fond – cu siguranta ar fi surprins muuult mai multe referinte menite comunitatii din target… asa ma auto-chestionam initial. Totusi, acum, dupa vizionare, imi salta inima de bucurie ca, de pe teren relativ neutru, pot sa va garantez, negru pe alb, un super-film, fara cusur, fara timpi morti. Fanii comics-urilor vor marsalui-n sala negresit si pe N/V, mancatorii-de-popcorn oricum vor merge sa vada mega-senzatia verii,  doar cinefilii cu gusturi mai rafinate l-ar putea ocoli si – sper ca macar de asta v-am convins – ce greseala ar comite! De asta, si de faptul ca Joss Whedon este un zeu intre Gen X-eri, idolatrizat pe merit de “igreci”, care ridica orice atinge, pe loc, la statut cult.