[Titlu in limba romana: Primul an de casnicie]

CoolRank: 6/10

– atmosfera & entertainment: 6/10

– regie: 4/10

– actori: 5/10

– scenariu: 6/10

– montaj: 9/10

Nota IMDb: 6.4/10

Seara la Sun Plaza: intr-un fel sau altul intelesesem ca este vizionare de presa, cel putin asa scria pe invitatia primita pe e-mail de la distribuitor. Oricum, seara urma sa se desfasoare cu totul altfel. In momentul in care am ajuns in sala, nu era nici tipenie de om, nici macar proiectionistul. Astept, astept, trec 30 de minute, pana la urma, incetul cu incetul, vine om cu om – in mintea mea, deja se forma un gand: Doamne, sa vezi ce imi este dat sa vad. Imi luasem deja biletele de la organizatori si, civilizat, ma asez pe locul inscris pe bilet, destul de bun de altfel, incep reclamele: una alta, scoli de medie (ca si asa nu e de ajuns cati au inceput sa se dea experti pentru simplul fapt ca urla mai tare decat interlocutorul, motiv pentru care se declara adevarati maestrii in artele Broadcasting-ului). Pana la urma vine cineva la mine: aveti bilet? “Da, am”. Stiti, suntem mai multi si ma intrebam daca vreti sa va mutati cu un rand mai jos. “Dar dumneavoastra cine sunteti? De la ce publicatie, ziar, site, blog etc?” Raspuns: Nu conteaza. Eu, foarte mirat, spun: “Totusi este o vizionare de presa, nu de public!”. Se pare ca raspunsul meu nu prea a avut mare insemnatate, mai ales ca domnul respectiv (de o greutate notabila) s-a asezat frumos, fix langa mine, si a incercat sa ma faca sa ma simt cat se poate de penibil fata de toti cunoscutii care treceau si il salutau, oftand indignati fata de nesimtitul care nu a vrut sa se mute fix din cauza ca statea pe locul inscris pe bilet – ca mai erau si in fata si in spate vreo 3 randuri complet goale, asta nu mai avea nicio relevanta, domnul pusese fix ochii pe randul pe care statea nesimtitul cu biletul si nu vroia sa se miste… La sfarsitul articolului veti vedea de ce acest episod este relevant cand vorbim despre aceasta productie.

O sa fim asa de fericiti, dar hai sa nu ne entuziasmam!

Nat (Rose Byrne) si Josh (Rafe Spall), dupa o idila de numai 7 luni, decid sa se casatoreasca. Zis si facut! Nunta, dansuri, invitati incomozi, prieteni si rude malitioase! Totusi, cei doi sunt foarte fericiti, dar, pana sa faca un an, isi vor da seama ca fericirea este numai in fanteziile lor (sexuale).

Stiam eu ca numele regizorului Dan Mazer imi suna oarecum cunoscut, insa, vorba englezului, i couldn’t put my finger on it. Venind acasa si dand un search pe Google, mi-am dat seama de unde imi suna acel nume cunoscut: ilustrul maestru, dupa o lunga perioada de productie la serii precum Da Ali G Show si filme ca Borat sau The Dictator, din reverente artistice, sau poate din motive financiare, a decis sa scrie si sa isi regizeze propriul scenariu, o comedie romantica despre un cuplu de englezi a caror fantezie maritala ramane numai la stadiul de, ei bine, fantezie.

Bun, inteleg, un scenariu plin de glume si faze porcoase la care hahaie o sala intreaga, dar chiar asa, sa bubui o poveste?

Voi chiar credeti ca o casnicie e numai lapte si miere?

Toata actiunea este plasata in Marea Britanie, mai exact in Londra, unde, vrei nu vrei, este plin de tentatii, mai ales din partea americanilor, carora englezii li se par o natie “oarecum ciudata” si care nu se dau la o parte de la a spune “awesome” si de la a-si face impusa prezenta chiar si in casnicia unor oameni. De fapt, regizorul cam o da pe fata de la inceput si ii face pe cei doi sa treaca prin mai multe serii de situatii parca predestinate inca de la inceput sa le anunte casnicia nefericita care are sa urmeze – prietenii nu cred in ceea ce au cei doi si parintii, nici atat, care isi urasc proprii gineri. La fel si colegii, cel putin ai lui Nat, care vad in orice client o potentiala aventura amoroasa si o sfatuiesc pana si pe fidela Nat sa nu mai poarte inelul de logodna pentru ca “nu are potential comercial si chiar ar putea sa alunge noile contracte”.

Acum, relatia dintre Josh si Nat pare inca de la inceput sa fie un fel de cliseu de carti de tren, in care ea este o femeie de afaceri de succes, iar el, un scriitor visator lipsit de orice fel de veleitate artistica, care se lanseaza in subiecte incomode despre perceptia religioasa din societate. Te cam doare capul!

Situatiile din film insa par mai mult copiate dupa The Ricky Gervais Show si par lipsite de orice fel de originalitate. Sincer, nu am dat foarte multa atentie genericului de inceput si asteptam finalul filmului, sa vad daca scenariul sau filmul este semnat de Ricky Gervais, din doua motive: primul ar fi prezenta lui Stephen Merchant (in rolul prietenului cel mai bun al lui Josh si cavalerul de onoare, care se pare ca ii face pe toti sa se simta cat se poate de incomod prin prezenta lui si ale carui replici il transforma de la inceputul filmului intr-un deviat sexual care spune mereu ce nu trebuie); iar al doilea ar fi ca situatiile in care sunt pusi tinerii insuratei par sa fie copiate din extrem de multe episoade din toate filmele semnate de Ricky Gervais (de la The Invention of Lying la Cemetery Junction sau Extras) deci nu am inteles care este originalitatea scenariului sau a regiei… dar hai sa nu facem din tantar armasar, mai ales ca nu cred ca asta a fost intentia per total, sa o clasam drept o mare coincidenta.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Una peste alta, nu putem da vina pana la urma pe actori, care au incercat sa scoata cat mai mult din rolurile lor, chiar daca din primele minute ale filmului ai impresia ca vezi cum ar fi o casnicie dintre o lada frigorifica si un idiot care au parinti nimfomani si prieteni sarcastici si plini de amaraciune, si a caror casnicie este o serie nefericita de incidente care par sa sublinieze ideea ca inca din start aceasta institutie a mariajului este sortita esecului. Desi si Rose Byrne si Rafe Spall au o intreaga activitate actoriceasca in spate, din cauza replicilor nu asa de inteligente, se cam pierd pe parcurs intentiile comice si singurele accente existente raman undeva la un stadiu de parodie incomoda, reliefata si mai mult de caracterul distant si formal al britanicilor, despre care nu crezi ca ar fi in stare sa injure ca la usa cortului sau sa isi puna fotografii din timpul partidelor sexuale pe o rama de fotografii digitale, in timp ce socrii sunt in vizita. Dar, hai, ca se intampla si la case mai mari. Inca o prezenta a in film este a lui Anna Faris, al carei nume este de acum sinonim cu seria de filme Scary Movie, dar care este un fel de Meg (din seria Family Guy) care dintr-o data este o scuza sexy de final de casnicie… hmm, poate ca personajul ei este american, sau pur si simplu nu s-a gasit alta rima?

Iar despre regie sau scenariu nu cred ca are rost sa mai spun multe, pentru ca sunt mai trase de par decat o pereche de porumbei care pana la urma sunt sfartecati de un ventilator de tavan.

Ce spun criticii despre I Give It a Year?

Toti regizorii pleaca cu intentii bune la drum, un Big Sale, un succes de Box Office, insa toate raman la stadiu de intentie cand copilul destept si frumos este bagat in sala si este asaltat de o serie de critici care dau mereu vina pe parintele care isi supra-apreciaza odrasla – deci, rottentomatoes.com ii da un procentaj de 63 de procente din 100 lui I Give It a Year, cu atentionari de genul ca “o tentativa regizorala juvenila la un film nu asigura o productie de calitate”, in timp ce metacritic.com nici macar nu isi bate capul :D . IMDb se spala pe maini, cu un punctaj de 6.4 si cu recomandarea de rigoare “mai completati si voi ceva despre film”.

Verdictul KoolHunt.ro

Spuneam ca o sa revin la episodul din sala: daca la ce m-am dus eu a fost vizionare de film, tind sa imi schimb parerea despre ce fac distribuitorii in tara noastra – nu de alta, ci pentru ca, in afara de mine si alte 5 persoane, nu am vazut la nimeni nici macar un ecuson de presa, nici pe cineva care sa fie mai mult sau mai putin interesat de film. Deci noi, presa, eram un element minoritar, distribuitorii preferand sa aduca in sala studenti din anul I (daca or fi fost, pentru ca, dupa felul in care se comportau, erau mai mult comparabili cu copiii de gradinita) si alte caractere care te roaga amabil sa te ridici de pe scaunul tau pentru ca au nevoie de un rand intreg pentru toata camarila de caractere asemanatoare cu care se prezinta pe interval. Deci cam asta este publicul caruia i se adreseaza acest film, avand asigurata aproape instantaneu hahaiala gratuita de matahala pe care mall-urile si managerii lor de cinemauri par sa o prefere. In afara de asta, nu vad nicio calitate in plus sau in minus, motiv pentru care nu cred ca o sa fie mai mult de o luna pana cand target-ul de public al acestui film se va satura si de comedioara asta.