KoolRank: 8.5/10

– atmosfera & entertainment: 8/10

– regie: 8.5/10

– actori: 8/10

– scenariu: 8.5/10

– montaj: 8.5/10

Nota IMDb: – /10

Povestile si basmele inseamna pentru cei mai multi unele dintre cele mai frumoase amintiri; fiecare si-a regizat basmul preferat, alaturi de camarazii de joaca din primii ani de viata, toti ne-am regasit si identificat cu un personaj sau arhetip din legende… dar cati dintre noi mai cred in ele acum, la maturitate?

“Nu voise niciodata sa se multumeasca cu gandul ca viata trebuie sa fie atat de cenusie si monotona, lipsita de mistere si de minuni, dupa cum afirmau toti cei care spuneau mereu: <<Asa-i viata!>>” – Bastian Baltazar Bux – Poveste fara sfarsit, Michael Ende

Eliza (interpretata de Iulia Verdes) este o tanara atragatoare si plina de viata, care aspira la statutul de vedeta pe scena muzicala romaneasca. Proaspat intrata in „malaxorul“ mediatic si monden, Eliza pare sa nu aiba nicio grija cu privire la viitorul ei, mai ales ca se pregateste sa imbrace rochia de mireasa si sa intre in familia unui magnat local, director de trust media, cu un trecut patat, Gelu Stroenescu (interpretat de Constantin Cotimanis), un grobian infumurat al carui interes singular orbiteaza in jurul averii sale.
Logodita cu Catalin Stroenescu (interpretat de George Ivascu), „printul mostenitor“ al trustului, Eliza pare ca traieste intr-un basm modern, insa un basm din care lipsesc cu desavarsire magia si pasiunea. Dar toate acestea pana intr-o zi, cand, intamplator, e descoperita de Zanoni (interpretat de Gabriel Dutu), un biker cuceritor si impetuos, venit, parca, din alta lume. Din acel moment, epopeea Elizei isi schimba cursul, iar tanara porneste pe un drum in care descopera fatete nebanuite despre ea insasi si originea ei.

Panta rhei – Totul curge

Filmul Ultimul Zburator pare a fi o parafraza vizuala a cuvintelor lui Feodor Dostoievski: „Fantasticul este tot una cu realul; fara real nu exista fantastic“. Calcand pe urmele istoricului religiilor Mircea Eliade, sau ale povestitorului-initiat Michael Ende si a lui Poveste fara sfarsit, unde lumea materiala se intretaie continuu cu alte dimensiuni nevazute decat de cei alesi, sau mistici, filmul Ultimul Zburator ne prezinta o poveste de dragoste interzisa, unde pasiunea schimba rostul lucrurilor, iar fantezia devine realitate, si vice-versa.

Din literatura de specialitate stim ca, in culturile stravechi, oamenii vorbeau de existenta unor demoni care parasesc vremelnic dimensiunea lor, incalcand granitele dintre lumi, pentru a se strecura in visele tinerilor necunoscatori in tainele iubirii fizice, bulversandu-le mintile si sufletele. Acesti succubus, sau incubus, sunt fiinte magice, cu o putere de seductie demonica, se folosesc de slabiciunile oamenilor pentru a-i inrobi si a-i atrage in lumea lor invizibila si tenebroasa, transformandu-i pe oameni in supusii lor neputinciosi si devotati, fara posibilitatea de a reveni in lumea materiala.

Ai da nemurirea pentru iubire?

Dar daca un astfel de demon ar face o astfel de pasiune pentru o muritoare, ce s-ar intampla?! Parca aduce a Hyperion, dar unul modern, al zilelor noastre, calare pe un motor cu multi cai-putere, fara giulgiu vinetiu, dar imbracat in haine de piele. Sigurul lucru din aspectul sau care aminteste de demonii seducatori din vechime este privirea patrunzatoare a lui Zanoni, zambetul cvasi-permanent prin care isi afiseaza siguranta de sine, trasaturi pe care actorul Gabriel Dutu, al carui rol ii vine ca o manusa, le stapaneste cu usurinta.

Contra-candidatul lui este, desigur, un “Catalin”, logodnicul mai experimentat al Elizei, jucat de George Ivascu, doar ca deznodamantul concurentei celor doi este diferit fata de varianta mult mai celebra a mitului fundamental al Zburatorului, asa cum il stim toti. Traind retras intr-un conac in paragina, dar a carei stare de degradare ii imbogateste misterul si aerul pitoresc, fermecatorul Zanoni isi petrece eternitatea alaturi de camaradul sau Manolo (interpretat de Constantin Cojocaru), un eremit ghidus prins undeva, la hotarul dintre cele doua lumi, dintr-un motiv neinteles, fortat sa nu mai poata face calatorii fantastice alaturi de fete rapite si initate in tainele pasiunii carnale, in schimb joaca rolul de mentor spiritual al lui Zanoni, domolindu-i patimile si pornirile navalnice din aventurile sale.

Se pare ca si Zburatorii sunt blazati de platitudinea si lipsa de perspectiva pe care o gasesc in lumea muritorilor, iar provocarile sunt din ce in ce mai lipsite de tel, deoarece nici fetele nu mai sunt ce-au fost odata. Intamplarea face ca Ultimul Zburator sa o intalneasca pe tanara si la fel de impetuoasa Eliza, care ascunde un secret, care exercita asupra tenebrosului biker aceeasi fascinatie pe care si el o trezeste in tanara rebela.

Eliza, jucata de Iulia Verdes, distribuita aici in cel de-al doilea lung metraj, este surprinsa in plin proces de transformare: de la o potentiala starleta de succes aparent superficiala, la o tanara patimasa, pe care un eveniment imprevizibil o obliga sa se confrunte cu temerile ei cele mai adanci si sa-si asume anume insusiri mostenite de la tatal sau, despre care cunoaste prea putine lucruri, inclusiv faptul ca si el este venit tot din casta Zburatorilor, iar destinul ei si al fratelui ei, care pastreaza aceeasi pasiune si pofta de viata, sunt deja inscrise si puse sub un stravechi sigiliu. La fel ca incursiunea lui Bastian in lumea Fanteziei din Povestea fara sfarsit a lui Michael Ende, cei doi frati au menirea de a duce Mitul Zburatorilor mai departe. Pentru aceasta este nevoie de o initiere necesara pentru ca cercul sa se inchida, iar aceasta cale este adesea marcata de obstacole, temeri, decizii importante si grele, care necesita curaj, cu o autocunoastere deplina, inca de departe, cel mai greu este sa treci testul oglindei, sa-ti privesti latura intunecata si toate fricile care, in viata de zi cu zi, te impiedica sa-ti atingi menirea. Acest moment este evidentiat printr-o frumoasa alegorie si trimitere tot catre opera lui Ende, in momentul in care Elizei ii este revelat un portret desenat intr-una din incaperile conacului, care pare sa o infatiseze intocmai, precum Atreyu, care, ratacit in ruinele labirintului din Orasul Strigoilor, descopera ca firul misiunii sale fusese demult incriptat pe zidurile acum macinate de neglijenta si uitare ale ruinei.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Conceput ca fiind primul film romanesc din genul realismului magic, consider ca o concluzie in acest sens – cat de fidel este, sau nu, genului – este mai dificil de tras. Insa primul lucru fantastic la aceasta productie tine de modul in care el a fost realizat: inca de la primele cadre, aproape ca poti paria ca este cel mai scump film romanesc pana in prezent, insa nu! Ultimul Zburator este un film independent, care nu a beneficiat de fonduri obtinute de la institutii acreditate, cum ar fi fost firesc, ci, pur si simplu, a fost realizat din pasiunea si bunavointa tuturor celor care au format echipa: de la scenaristul Mihai Manescu, cel care a avut binevenita initiativa de a revitaliza folcorul romanesc, atat de bogat, dar cazut in uitare in ultima vreme, la regizorul si co-scenaristul Ovidiu Georgescu, si toti membrii echipei, care au stat in umbra, muncind neobosit, ori pana la actorii renumiti, facand parte dintr-o paleta foarte extinsa in care se incadreaza reprezentanti ai unor generatii diverse. Acest film poate fi considerat o reusita pentru ca “a spart gheata”, deschizand calea pentru un gen prea putin experimentat in Romania, in ciuda potentialului enorm in ceea ce priveste sursele de inspiratie, si pentru ca reuseste sa aduca in prim-plan un mit stravechi, aproape cazut in uitare, pe care il adapteaza – fara a-l duce in derizoriu sau în kitzsch – unei realitati prezente si atat de fascinante: lumea exclusivista si putin inteleasa a pasionatilor de motoare.

Punctele forte sunt constituite de distributia de mare valoare, decorurile atent alese, prin care se delimiteaza marginile celor doua lumi din care fac parte protagonistii, si imaginea care poate concura cu filmele americane, aspect de care a raspuns Dragos Popescu, directorul de imagine, care, impreuna cu regizorul Ovidiu Georgescu, au obtinut un produs finit care a reusit sa treaca dincolo de limitarile pecuniare – problema triviala prea des intalnita in cinematografia romaneasca.

Ceea ce farmeca ochiul privitorului este coregrafia camerei de filmat, care pare sa valseze pe replicile actorilor, ori pe miscarile lor: alternante de cadre punctate foarte clar si ordonat; un plan-contraplan care accentueaza tensiunea erotica dintre Eliza si Zanoni; unghiuri plonjate prin care se speculeaza conditia enigmatica a lui Manolica; frumusetea imprejurimilor surprinsa in ansamblul ei; detalii pe elemente simbolice, cum ar fi alunecarea extrem de lenta a obiectivului in ritmul replicilor lui Gabriel (interpretat de Marius Bodochi), tatal Elizei, care replici sunt salvate de la un pathos exagerat, care putea cadea intr-un teatralism usor deranjant, tocmai prin iesirea din cadru, foarte atent studiata, a celor trei lumanari din sfesnic, in trei nuante simbolice: negru, alb, rosu – numar mistic, la fel ca si culorile initiatice, care subliniaza cuvintele-cheie rostite de tata, ca intr-un ritual tainic, prin care ii dezvaluie fiicei lui enigme bine ascunse.

Toate acestea sunt evidentiate de clar-obscurul conacului, de nuantele muzicale compuse special de Petru Margineanu, care insufletesc atmosfera mistica, de montajul fluent, care pune in valoare structura narativa si relationarea personajelor.

In antiteza se remarca un personaj arhetipal pentru societatea romaneasca actuala, „fostul-securist-actualmente-magnat-al-presei“, Gelu Stroenescu, o bruta cinica, inculta, limitata si lipsita de orice urma de umanism, interpretat cu ravna de Constantin Cotimanis, care contrabalanseaza misticismul senzual-feeric al Zburatorilor, pastrand nota autentica si legatura cu artificialitatea zilelor noastre (contradictie in termeni si paradox izbutit prin distributia aleasa cu fler si intelepciune).

George Ivascu, desi mai putin prezent, ne infatiseaza un Catalin modern, care incearca sa se alinieze la un anumit standard, dar ramane in umbra mastodontului senior. Pe personaj, nu pe indragitul si puternicul actor, care se remarca – si cum se putea altfel, in cazul de fata?! – tocmai prin subtilitatile jocului actoricesc impecabil, asa cum ne-a obisnuit de multi ani, redand frustrarea reprimata a lui Catalin.

Gabriel Dutu este fermecator in rolul lui Zanoni, care pare sa fi fost scris special pentru el, reusind o interpretare puternica, pe care o sustine cu forta, cu incredere si energie constanta, contribuind la imbogatirea portretului-robot al Zburatorului, asa cum era el incriptat in mentalul colectiv. Schimbarea de registru marcata de “schimbarea la fata” a lui Zanoni este incarcata de un umor candid, care nu-i stirbeste din masculinitatea bruta nici macar cand intunecatul aventurier apare in camasa roz-pal, cautandu-si cu nesat iubita pentru care se decide sa renunte la nemurire.

Constantin Cojocaru este, probabil, unul din cei mai buni actori de film ai Romaniei. Harul nu poate fi trecut cu vederea nici macar in aparitii restranse din scurt metraje, tocmai pentru ca mimica sa are o incarcatura emotinala formidabila; iar atunci, cand, cu dictia sa impecabila, rosteste replici care dau senzatia ca ascund insusiri tainice (si poate chiar asa si este), nu poti decat sa ramai fascinat de aceasta forta a naturii care anima un trup in aparenta fragil. Rolul lui Manole, a carui sarcina perpetua de a lustrui si ingriji motoarele iesite din uz, este, ca si in cazul lui „Catalin“, o trimitere subtila catre miticul Mester al carui sacrificiu a facut ca opera sa-i dainuie pana astazi, ii pune in valoare actorului Constantin Cojocaru intregul potential, atat prin jocul „exterior“ – infirmitatea abia sesizabila, care ascunde ceva ce odata i-a fost forta supranaturala –, cat si prin latura emotionala, marcata de intelepciunea odata obtinuta dupa momentul de fatalitate care l-a lasat infirm si prins intre doua lumi

Ce spun criticii despre Ultimul Zburator?

Categoric, ca in orice alta productie, sunt si minusuri, insa, pe langa efortul supraomenesc facut pentru a compensa neajunsurile unui buget aproape inexistent, comparativ cu rezultatul final, aproape ca nu mai are rost sa le mentionez. Cu siguranta ca, daca lucrurile se vor schimba, urmatoarele parti voi fi mult mai sedimentate si lipsite de hibele invariabile care apar si pe fondul unei lipse de abordare a acestui gen in cinematograful romanesc.

Mihnea Columbeanu puncteaza, ca intotdeauna, cu echilibru si veridicitate: “Ovidiu Gerogescu a facut un foarte bun film realist – cu subiect fantastic! De-aici si pana la a face un film fantastic propriu-zis mai e doar un pas – dar unul destul de lung, care presupune aprofundarea specificului respectiv, la nivel atat teoretic, cat si practic, mai ales – si, evident, confruntarea sustinuta cu cunoscatorii genului. Sa speram ca acest proces se va desfasura si completa pe parcursul trilogiei deja incepute – exista toate sansele sa reuseasca!“

„Filmul Ultimul Zburator este o frumoasa poveste de iubire care transcede timpul si spatiul, prezentand o lume fascinanta, demult uitata de o societate atat de cufundata in intunericul materialismului” – http://www.realitatea.net

“Pe hartie totul arata bine In Ultimul Zburator. Avem o poveste de dragoste, un sacrificiu, dileme, mistere de rezolvat. O sincronizare cu Ziua Indragostitilor ar putea sa mearga pentru filmul lui Georgescu asa cum lansarea de Halloween a facut ca Domnisoara Christina sa devina al treilea cel mai de succes film romanesc al lui 2013” – Stefan Dobroiu, Cinemagia.

Verdictul KoolHunt.ro

Ultimul Zburator nu este doar primul film romanesc de acest gen, dar si prima parte a unei trilogii – Trilogia Promissum – prima care are ca izvor de inspiratie alte doua mituri fundamentale din folclorul romanesc: ielele si calusarii.

Avand in vedere ca este plasat in zilele noastre, intr-o lume in care se premiaza impostura, imaginea ultra-retusata, stridenta, artificialul, spiritul mercantil, incepem, usor-usor, sa resimtitm ca ne-am rupt de radacinile noastre ancestrale. Nu este nici un cliseu in afirmatia mea, este realitatea stramba si obositoare cu care foarte multi sunt in dezacord. Iar pentru aceasta e nevoie de o gura de aer proaspat, de o poveste depanata, daca nu la gura sobei, atunci in intunericul tainic al salii de cinema.

A lua parte la aventura lui Zanoni devine aproape o necesitate pentru noi, cei blocati in rutina si banalul cotidianului, iar faptul ca avem de-a face cu intoarcerea la traditie intr-un mod modern, este cu atat mai placut si de bun augur; avem ocazia sa vedem eroi charismatici alesi dintre noi, care vorbesc limba romana si, desi se pot regasi si in standardele altor culturi, nu duc lipsa de autenticitate.

Chiar daca i-am ignorat atata amar de vreme, un personaj milenar face primul pas, pentru prima data, si patrunde in lumea noastra. Ar fi pacat sa nu-i raspundem la invitatia de a arunca o ochi spre misterele pe care el le stapaneste, oferindu-si, odata cu nemurirea lui, cheia catre lumea legendelor care nu vor inceta vreodata sa existe, sa se rescrie si sa ne incante.