[Titlu in limba romana: Iubire]

CoolRank: 9/10

– atmosfera & entertainment: 8/10

– regie: 10/10

– actori: 10/10

– scenariu: 10/10

– montaj: 10/10

Nota IMDb:  8.0/10

Un cuplu varstnic de parizieni, profesori de muzica, surprins in rutina sa, da un exemplu de iubire, atasament si devotament, dincolo de limitele decrepitudinii si ale suferintei.

„Pana ce moartea ne va desparti” inca mai inseamna ceva.

Cum ar putea cineva sa analizeze iubirea, sau viata, cand in ciuda avansului tehnologic al zilelor noastre, aceste doua concepte/realitati nu au putut fi inca explicate din punct de vedere stiintific?! Sau cum se poate comenta Michael Haneke, din moment ce pe Haneke il simti pana in strafundurile fiintei, fara sa mai fie nevoie sa-l treci prin filtrul subiectiv al ratiunii, riscand – pe propria-ti piele! – sa-l demonetizezi, sau sa-l arunci intr-o nedorita catalogare triviala?! Stilul lui, considerat deseori ca sumbru, cinic, tenebros, descrie in Amour momente din viata unui cuplu octogenar cu „acea simplitate atat de greu de atins”, dupa cum avea el insusi sa aprecieze la alti camarazi cineasti, jucandu-se cu montajul, cu muzica si emotiile, cu suspansul si capacitatea de a rabda, punandu-ne fata in fata cu proprii nostri demoni.

Dupa cum deja ne-am obisnuit, Michael Haneke, si in ultima sa productie la care semneaza scenariul, ne propune, cu o raceala nonsalanta, o situatie exisentiala in care oricare dintre noi ne putem regasi la un moment dat, chiar daca noi ne opunem cu obstinatie sa ne inchipuim intr-o situatie similara cu a celor doi eroi din Amour.  Este mult mai facil sa ne cultivam, cu o inconstienta fortata,  refuzul de a ne imagina pentru un minut, macar, ce am face in situatia Annei (Emmanuelle Riva) sau a lui Georges (Jean-Louis Trintignant), din moment ce omul modern, lipsit de pasiune, de atasament, nu are nevoie de si mai multe angoase, pe langa cele care il bantuie deja!

Ramanand fidel manierei prin care si-a solidificat virtuozitatea artistica, Michael Haneke surprinde o frantura din existenta unui cuplu de intelectuali aflati la varsta senectutii, trecand, printr-un aparent prezent continuu, presarat cu momente banale, asupra caruia, inevitabil, umbra sfarsitului planeaza de ceva timp. Dar sunt, oare, aceste clipe atat de banale, sau asa sunt ele percepute doar de sufletul impietrit al omului contemporan, mult prea individualizat, robotizat, alienat de propria conditie si angoasat de simpla prezenta a semenilor lui?!

Oare ce inseamna banalitatea si rutina pentru un om care a trait o viata intreaga alaturi de jumatatea sa, in momentul in care totul se sfarama intr-o bataie de gene, cand intregul univers se rastoarna si nimic nu mai este ca acum o clipita, urmand ca totul sa se prabuseasca farama cu farama, precum ultimele fire de nisip care se scurg intr-o clepsidra, realizand ca tot acest drum, ce odinioara parea anevoios, a fost, in realitate atat de scurt si efemer?!

Esti un monstru, dar unul dragut

Anne (Emmanuelle Riva) si Georges (Jean-Louis Trintignant), doi varstnici rafinati, isi petrec apusul vietii nedespartiti, urmandu-si inca pasiunea fata de muzica clasica, retraind momentele de glorie de odinioara alaturi de fostii lor elevi – actualmente interpreti de succes.

Intr-o buna zi, Anne sufera un accident vascular, conducand-o catre un final lent, dar sigur, lasand-o incapabila sa aiba grija de ea insasi, lucru care ii revine, ca o datorie fireasca, celui care i-a fost alaturi toata viata: sotului ei Georges – “tu n-ai face la fel in locul meu?!”Dar exista o limita a suportabilitatii, dincolo de iubirea neconditionata, o Golgota a fiecaruia, care face ca dragostea sa devina aici un element lezant, nicidecum aducator de balsam, de mantuire.Cu cat perechea lui devine mai neputincioasa, cu atat frustrarea barbatului creste, pentru ca are certitudinea ca, dintr-o data, sublimul si armonia care le-au servit ca liant toata viata, au devenit inutile.

Georges nu recunoaste ca Anne i-a devenit o povara mai grea decat ar fi meritat oricine, dar actioneaza in consecinta tocmai atunci cand reuseste sa recupereze, pret de cateva momente de tandrete, linistea pierduta.Momentele de liniste si calm (de dinaintea furtunii) sunt agasant intrerupte de prezenta fiicei lor, Eva (Isabelle Huppert), o femeie moderna, dezinteresata, decupata total din peisajul familial. Desigur, ea nu este un accident, ci un contrapunct cladit cu minutiozitate, tocmai pentru a evidentia contrastul intre generatii, intre dezinteres si atasament, intre raceala si devotiune.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Intr-un mod ludic-pervers, Haneke sondeaza psihicul uman folosidu-se de „tertipuri” si „bagatele” existentiale precum mesele in familie, plimbarile alaturi de pereche, rutina dedesubtul careia fierb simtiri, planuri, jocuri si ganduri atat de diabolice incat este bine ca cel de langa noi nu le poate percepe. Insa regizorul austriac ni le arunca in fata, oripilandu-ne, fortandu-ne sa ne scuturam de ele, pentru ca, dintr-o data, devin atat de evidente.

La fel ca in Funny Games, trama se construieste piesa cu piesa intr-un ritm lent, precum intr-unul din acele cosmaruri liniare in care fugi de/spre ceva nevazut, dar, cu cat esti mai disperat, cu atat nu poti avansa, pentru ca apoi climaxul este atins cu repeziciune incat abia te dezmeticesti si incepi sa-ti pui intrebari.Casa lor este o metafora a trupurilor decrepite, macinate de neputinta, de boala, de suferinta. Trupul devine o inchisoare in care ultimele clipe, pana la eliberarea finala si absoluta, devin un calvar insuportabil pentru ambii, iar casa este o extensie a carcasei din carne, iremediabil degradate.

Aici se face simtit geniul regizoral al lui Haneke, care se manifesta prin maiestria cadrelor: ca intr-un delir al lui Alice in Tara Minunilor, aflata, dintr-o data, la varsta senectutii, dimensiunile incaperilor sunt distorsionate. In ciuda atmosferei statute, sufocante, claustrofobe, ele par interminabile, obositor de parcurs – fapt evident tinand cont de starea celor doi varstnici suferinzi, fiecare in felul lui – dar totul se reduce la maniera de incadrare si montaj, unde succesiunea de secvente este imbinata in asa fel incat pare a fi un déjà vu, un mers continuu pe o banda rulanta, fara sens (in afara de cel unic si fara intoarcere!), fara o finalitate satisfacatoare. In acelasi scop este folosita si muzica, mereu intrerupta, tocmai pentru a sublinia trama care va fi inchisa brusc, ori interventiile Evei, care baleaza de la detasare aproape monstruoasa, la emotivitate labila.

Cei doi giganti ai cinematografiei franceze, Emmanuelle Riva si Jean-Louis Trintignant, la care se adauga nu mai putin celebra, distinsa si talentata Isabelle Huppert, muza unuia dintre copiii teribili ai cinematografiei contemporane, Werner Schroeter, fac din acest film o capodopera si un privilegiu pentru cinefili. Cand privesti actori care au scris pagini de istorie cinematografica (Hiroshima, mon amour este doar un titlu, printre nenumarate alte bijuterii de colectie din filmografia obligatorie de vazut pentru oricare cinefil cu pretentii intelectuale), nu poti sa nu ramai fara rasuflare. Aproape ca “fura” spectacolul prin simpla lor prezenta, iar jocul lor subtil, dar atat de forfotitor si energic – ce termen paradoxal intr-un astfel de context! – nu poate fi catalogat decat la superlativ.

Ce spun criticii despre Amour?

Avand un procentaj de 93 la suta pe site-ul Rotten Tomatoes, printre nenumarate comentarii care aclama scenariul, regia, interpretarile monumentale ale monstilor sacri din distributie, Amour este caracterizat scurt si cuprinzator: “Acest film este o capodopera” – Steven Rea, Philadelphia Inquirer.

“Fiecare actor duce in spate o experienta remarcabila, jucand cu rafinament si cu un realism rar si intransigent. ” – Colin Covert, Minneapolis Star Tribune.

“Moartea, boala si tragedia transcend granitele demografice, iar personajele din Amour ne reprezinta pe toti, la final. – Duane Dudek, Milwaukee Journal Sentinel.

“Moartea este o parte din targul iubirii, iar Haneke expune acest fapt cat se poate de limpede.” – Marjorie Baumgarten, Austin Chronicle.

Aproape la egalitate, cu un scor de 94 la suta, Amour primeste aceleasi opinii si pe Metacritic:

“Perfectiune cinematografica in toata splendoarea! Acest film este un simbol al vietii si iubirii.” – Nathan Roberts.

Amour culege doar aplauze si laude. Dar acest lucru nu este o exagerare, totul este pe deplin meritat.

Verdictul KoolHunt.ro

Ce argumente in plus as putea da, dincolo de numele de pe firmament, de istoria regizorului, care nu se „dezminte” nici de aceasta data?!

Indraznesc sa spun ca, odata cu filmul Amour, premiile Oscar si-au recapatat credibilitatea, care a inceput sa scartie succesiv in ultimii ani si ceva, tinand cont ca mult prea multe productii block buster, mediocre cu bunavointa, au fost nominalizate/laureate dupa criterii nestiute si neintelese de iubitorul de Arta. Nu este un indemn, este o provocare: mergeti la Amour, in regia lui Michael Haneke!