[Titlu in limba romana: Apocalipsul acum]

CoolRank: 10/10

– atmosfera & entertainment: 9/10

– regie: 10/10

– actori: 10/10

– scenariu: 9.5/10

– montaj: 10/10

Nota IMDb: 8.6/10 (locul 36)

Acum cateva luni incercam sa aflu cum pot sa inchiriez unul din amfiteatrele departamentului de film de la facultate, deoarece acestea pot fi transformate intr-o minisala de cinematograf. Scopul: sa indeplinesc ritualul anual de a vedea Apocalypse Now, dar de a-l vedea in sfarsit pe marele ecran. Am incetat sa caut cand am deschis o revista de film prin martie, si la mijloc, pe toata pagina, era posterul filmului care anunta ca in iunie va fi relansat intr-o varianta restuarata digital de Coppola. Am asteptat cu rabdare, iar impactul a fost mai puternic chiar decat prima data cand l-am vazut seara tarziu, in varianta Redux, la emisiunea aceea de film a lui Cristian Tudor Popescu.

I love the smell of napalm in the morning…

Vietnam, 1969. Capitanul Willard (interpretat de Martin Sheen) s-a intors din State, proaspat divortat, dupa ce si-a dat seama ca viata civila nu mai are mult rost dupa luni de razboi. “Vroiam o misiune, si pentru pacatele mele mi-au dat una”. Misiunea secreta, tehnic inexistenta, e sa-l pe extermine pe colonelul Kurtz (interpretat de Marlon Brando), care aparent si-a pierdut mintile, si conduce o mica armata dintr-o baza din Cambodgia, unde localnicii il venereaza ca pe un zeu.

Willard se imbarca pe un vaporas al armatei care il va escorta in susul raului Nung pana la destinatie. Calatoria pana acolo e insa lunga, si pe parcurs el si echipajul sunt martori ai multor fete ale razboiului, de la cele absurde, cum ar fi locotenent-colonelul Kilgore (interpretat de Robert Duvall), atat de obsedat de surfing incat e pregatit sa extermine un sat pentru a prinde niste valuri bune, la cele cutremuratoare, fie ele exterioare sau in inimile protagonistilor.

Fiecare din personajele de pe vaporas e impins in fata spre propria inima a intunericului, dar in timp ce restul nu vor decat sa ajunga acasa, Willard stie ca “acasa” nu mai exista, ca aceasta calatorie il va defini pentru restul vietii.

Spre groaza sa, isi da seama ca nebunia lui Kurtz nu e doar produsul unui om imbatat de putere si care nu a mai rezistat presiunii razboiului; exista o logica, un adevar, groaznic cum ar fi. In haosul si nebunia generala din jur, actiunile colonelului nu par a fi nelalocul lor, iar mintea sa pare a fi, deseori, dureros de lucida. Plin de dubii, fata de misiune, de el insusi, de lumea in care traieste, Willard ajunge la destinatie, urmand unele din cele mai profunde si mai impresionante conflicte din cinematografie.

This is The End, my only friend, The End

Filmul e considerat cel mai bun film de razboi facut vreodata, dar asta doar pentru ca e unul din cele mai bune filme. Punct. O capodopera care transcende mediul in care fost creata, care e mult peste un simplu film de razboi, sau chiar doar un film. O piesa de arta despre umanitate, despre partile intunecate din noi pe care nu vrem sa stim ca le avem, despre a merge inainte in ciuda dezintagrarii luciditatii, in ciuda disparitiei scopului, despre supravietuire psihica, cand lumea pare ultimul loc in care psihicul ar putea supravietui fara o prihanire sau tulburare profunda.

Paralelizandu-se pe sine, filmul a trecut prin propria calatorie dificila; conceput initial pentru a fi regizat de George Lucas, sub producerea lui Coppola, pelicula a trecut prin ani de amanari, o serie de scenarii si finalmente, o data ce a primit lumina verde, o perioada de productie de 3 ani, incluzand 16 luni de filmare care au rezultat in peste 200 de ore de material care, dupa o perioada de editare dificila, au fost reduse, la insistenta finantatorilor si distribuitorilor, la 2 ore si jumatate. Dar efortul a meritat; filmul a avut premiera la Festivalul de la Cannes in 1979, unde, desi inca nu era complet terminat, a castigat Palme D’or-ul.

De acolo s-a infiltrat in cultura generala mondiala, mai mult chiar poate decat razboiul care l-a inspirat. Pe langa faptul ca a influentat generatii de regizori, referinte si parodii apar peste tot, de la Dexter’s Laboratory, Pisoiul Eek pana la recentul Rango.

E un film de care nu poti scapa, fie ca o stii, fie ca nu, iar pentru un iubitor de filme, el devine obsedant cu mult inainte sa-l vezi. Fie ca e laitmotivul piesei The End de la The Doors, fie ca sunt posterele aproape psihedelice, dar intr-un mod intunecat, fie ca e infama scena de atac al elicopterelor suprapusa peste Die Walkure a lui Wagner, fie ca e efectiv titlul scris in acel font ca dintr-un cosmar, stii ca e acolo, undeva, si ca intr-o zi il vei vedea. Iar cand asta se intampla in sfarsit, fie ca iti plac filmele de razboi sau nu, fie ca iti plac filmele efectiv si chiar daca te-a plictisit pe alocuri, iesi hipnotizat. Ceva s-a intamplat.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Filmul are o concentratie puternica de talent cand vine vorba de actorie: pe langa rolurile principale, ne putem bucura de prestatiile lui Harrison Ford, Laurence Fishburne (care a debutat aici, avand doar 14 ani la data filmarii), Robert Duvall si desigur Dennis Hopper, in rolul fotojurnalistului obsedat si innebunit de geniul lui Kurtz.

Trei actori a caror nume nu va vor spune prea multe, dar care trebuie mentionate sunt Frederic Forrest, Sam Bottoms si Albert Hall, care interpreteaza soldatii care il escorteaza pe Willard in susul raului. Nici rolurile in sine, nici actorii din spatele lor nu trebuie neglijate, caci ele nu sunt cu nimic mai prejos decat personajele principale, chiar daca sunt mai in fundal, iar actorii isi incorporeaza perfect rolurile.

Despre Martin Sheen se stie ca e un actor foarte bun, dar numele lui rar e asociat cu marii generatiei sale (de Niro, Pacino), insa din filmul acesta pare de neinlocuit. Personajul sau pare cel mai lucid dintre toti, dar doar pentru ca nebunia sa este mai subtila, iar daca in general pare apatic sau stoic, Sheen a avut grija sa arate ca sub acest calm colcaie un vulcan.

Dar personajele cele mai memorabile din filme sunt si unele care petrec foarte putin timp pe ecran, trio-ul de antagonisti, Kurtz (Brando), Kilgore (Duvall) si fotojurnalistul (Hopper), acestea fiind unele din cele mai originale, colorate si iubite personaje din cinematografie, parodiate si ele ad nauseam, si create in mare parte de actorii care le interpreteaza.

Kurtz e jucat de marele Marlon Brando, care se afla la a doua co-operare cu Coppola dupa The Godfather. Brando, care a aparut la filmari, gras, nepregatit si plin de cerinte absurde, a absorbit personajul, improvizand si scriind mare parte din dialogul acestuia, si dandu-i calitati pe care alti actori nici nu le-ar fi imaginat sau putut atinge. Desi mult mai scurt, rolul din acest film e mult mai profund si mai puternic decat cel a lui Don Vito Corleone.

Despre regia lui Francis Ford Coppola nu stiu ce as putea adauga la ce am spus deja. E acea regie care tinde spre perfectiune, care vine o data la cativa ani si scutura conceptele cinematografiei si pe care viitori cineasti o vor studia si la care vor aspira.

Ce spun criticii despre Apocalypse Now?

“Exista metode mai proaste de a face filme, dar in acelasi timp, si mult mai bune” spune Dave Kehr de la Chicago Reader in singura recenzie proasta din cele 74 de pe RottenTomatoes, Apocalypse Now avand un certified fresh de 99%. Care anume ar fi acele metode, ramane un mister, nu am reusit sa ii gasesc recenzia completa, in schimb am avut misiunea dificila de a selecta din restul 73 de pareri pozitive. Roger Ebert de la Chicago Sun-Times spune ca Apocalypse Now are unul din ele mai bantuitoare finaluri din cinematografie, o evocatie poetica a ceea ce a descoperit Kurtz, si ceea ce noi speram sa nu descoperim. Iar Rob Vaux spune ca magnus opus-ul lui Coppola e unul din motivele pentru care a fost inventata arta de a face filme.

In 2001, Coppola a scos o a doua varianta a fimului, numita Redux, in care au fost adaugate 53 de minute de material care, desi e adesea interesant, nu adauga mult in mod tematic filmului; in mod dezamagitor, Metacritic nu face diferenta dintre cele doua versiuni, punand recenziile celor doua sub aceeasi oala, astfel aici Apocalypse Now are o nota de doar 90 din 100.

Verdictul KoolHunt.ro

Nu cred ca e un film care ar placea tuturor, nici nu sunt sigur daca e un film care vrea sa placa cuiva, dar este un film cutremurator. Un clasic, unul din cele mai importante filme din cinematografie, nu ar trebui pierdut. Iar varianta restaurata digital arata cat de mult e inca valabila pelicula, caci pana acum singurul lucru care ii trada vechimea era imaginea, care era aceea a unui film din anii ’70, dar acum are claritatea filmelor contemporane, si ai putea sa pacalesti pe cineva sa creada ca a iesit anul acesta. Probabil sper prea multe sa cred ca il va distribui cineva in Romania (TIFF-ul ar fi fost o ocazie buna), dar daca il prindeti la cinema nu ezitati, nu stiu daca imi veti multumi, dar nu veti regreta.