CoolRank: 7/10

– atmosfera si entertainment: 7/10

– regie: 9/10

– actori: 9.5/10

– scenariu: 8/10

– montaj: 8/10

Nota IMDb: 7.6/10

Javier Bardem; Barcelona, un oras colorat plin de viata si de peisaje si cladiri minunate; doua turiste tinere si frumoase in cautare de aventura; toate adunate intr-o drama romantica plina de umor: asta e esenta filmului Vicky Cristina Barcelona care parca are loc intr-o lume complet diferita de filmul pe care tocmai l-am vazut.

Javier Bardem, Barcelona, un oras gri, urat si dur, plin de coruptie, crima si saracie sub fatada minunata pe care o vad turistii; tatal unei familii sarace compusa din doi copii si o mama bipolara se zbate sa faca cate un mic castig lucrand cu imigranti ilegali, produse de contrabanda si politisti corupti. Afland ca e pe moarte incearca sa-si incheie afacerile lumesti, sa le asigure copiilor un viitor si sa se impace cu sotia. Acesta e Biutiful noul film a lui Alejandro Gonzalez Inarritu (21 Grams, Babel).

Sometimes Fate is like a small sandstorm that keeps changing direction

Uxbal (interpretat de Javier Bardem) traieste cu cei doi copii ai sai intr-o suburbie saraca din Barcelona. Pentru a face bani lucreaza ca si omul de mijloc intr-o afecere ilegala cu imigrant; doi chinezi care aduc oameni din tara lor pentru a-i inchide intr-o camera rece unde lucreaza toata ziua facand posete si adidasi si alte „chinezarii”, care apoi sunt vandute pe strazi de africani, care mai vand si droguri. Uxbal e linia de comunicare intre sefii chinezi, negrii si politisti care trebuie mituiti, luandu-si si el partea de profit de afacere.

Acasa insa este un tata dedicat, care incearca sa le dea copiilor un viitor mai bun si sa-i proteje de mama lor bipolara care nu vrea sa renunte la distractiile tineretii. O viata saraca dar linistita, asta pana cand Uxbal afla ca mai are cateva luni de trait. Iar problemele de abia incep. Bantuit de o crima accidentala, de sotia singura a unui prieten departat, de relatia cu propria sa sotie care vrea sa reintregeasca familia, desi in parelel se culca cu fratele sau, barbatul incearca sa nu se piarda si sa-si pastreze taria. Dar momentele grele sunt alterate de cele de fericire, putine dar cu atat mai insemnate; iar in acest vartej protagonistul nostru trebuie sa-si accepte conditia si lipsa de putere asupra destinului.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Inarritu a demonstrat deja talentul de a reda povesti foarte personale a unor oameni pusi in situatii dificile, chiar tragice. Relatia pe care o construieste intre public si personajele sale e una foarte intima, imaginea deseori fiind concentrata pe un close-up al protagonistilor, fie din fata sau din alt unghi. Dialogul e rar si lipsit de artificialitate, filmele regizorului neavand tinta de a reda replici citabile/memorabile si impanzite de subtext, ci de a crea momentele fragile, aproape imperceptabile, care au loc intre oameni in fiecare zi. Gesturile, expresiile preiau rolul replicilor spuse rapid sau apasat.
Ca si in filmele de dinainte, regizorul prefera sa-si urmareasca personajul cand e singur, linistea acestuia oferind publicului ocazia de a se concentra nu pe intelesul unei vorbe, ci pe a absorbirea intamplarilor din jur si efectului asupra personajelor.

La al patrulea film al sau, Inarritu a renuntat la prezentarea in paralel a mai multor povesti diferite, cum a facut pana acum, concentrandu-se acum pe Uxbal; ceea ce nu inseamna, ca celelalte personaje sunt doar figuranti fara propriile vieti si povesti, urmarite si ele pentru a aprofunda universul lui Uxbal, pentru a ne da o intelegere a lumii in care traieste si pe care o confrunta.

Filmul e complet in spaniola, iar un public strain nu va recunoaste alte fete decat pe cea a lui Bardem (daca o va recunoaste pe aceasta, sleita cum e). De fapt multi din actori sunt la prima lor pelicula, lucru care nu inseamna deloc ca nu s-ar descurca de minune. Toti reusesc sa dea personajelor lor naturaletea necesara pentru un film care se bazeaza pe oameni de zi cu zi. Precum alte drame europene, si in opozitie cu produsele Hollywoodiene, actorii nu au fost alesi pentru aspectul fizic, decat daca rolul cere asta. Femeile nu sunt toate posibile castigatoare de Miss Univers, copii nu sunt incredibil de draguti iar barbatii nu sunt chipesi, cu piele neteda, fara riduri si cu frizuri care oricat ar fi de ravasite le stau bine. Pe scurt, actorii sunt ca oamenii pe care ii vedem zilnic pe strazi, frumosi, precum sunt toti oamenii, dar fara perfectiunea standardizata de media, care ne reaminteste mereu ca in fata avem doar un film, un produs artificial.

Jucand personajul principal, Javier Bardem e insa Atlasul acestui film, purtand pe umeri aproape intreaga greutate a feliei de drama cotidiana care e pelicula. Pe cat de infricosator era in No Country for Old Men, pe atat de fragil pare aici. Slabit, neras, cu riduri si cearcane adanci, Bardem nu profita niciodata de acest rol profund pentru a face o demonstratie evidenta a talentului sau, reuseste sa redea agonia si bucuria personajului, fara a incerca sa fure fiecare scena. Aceasta „abtinere” de la dramatisme, da rolului naturaletea si intensitatea sa finala.

Ce spun criticii despre Biutiful?

Rottentomatoes a ii da lui Biutiful un rating de 66% fresh, consensul criticilor fiind ca actoria lui Bardem si priceperea lui Innaritu ridica filmul la un nivel inalt, dar ca filmul pare des supragandit si deprimant. Metacritic ofera nota 58 din 100 bazat pe 28 de recenzii despre Biutiful. Parerile criticilor sunt in majoritate pozitive, cei de la Hollywood Reporter laudand de exemplu linia narativa puternica si tonul melancolic si poetic pe care il are un film despre dragoste, vinovatia si starea unui tata. Exista insa si pareri negative, care se plang de tonul depresiv, de idei necoapte si de un miserabilism umanist.

Verdictul KoolHunt.ro

Indepartandu-se de artificialitate, prezentand viata ca o serie de intamplari mai mult sau mai putin legate, care nu se termina acolo unde se termina filmul, Inarritu incearca sa redea o lume realista in Biutiful. El foloseste povesti minimaliste si actori in mare parte necunoscuti care interpreteaza personaje puse in fata cu situatii dramatice veridice. El are dreptate ca in viata reala nimeni nu se gaseste brusc in mijlocul unei conspiratii guvernamentale, urmarit de spioni, iar dupa doua ore pline de explozii si personaje secundare fara fond conflictul e rezolvat iar viata e de acum ok. Dar cineva ar trebui sa ii reaminteasca ca nu chiar toata lumea se afla in mijlocul unei crize, ca daca alegi un om la intamplare e posibil ca acesta sa fie in mijlocul unei tragedii, dar e putin probabil ca toate cunostiintele sale sa treaca si ele printr-o dificultate schimbatoare de viata. Exista si fericire neprihanita in lume. Astea fiind spuse, filmul ramane o drama excelenta si intima, care probabil nu e pe gustul tuturor, dar care merita incercata.