KoolRank: 8/10

– atmosfera & entertainment: 8/10

– regie: 8/10

– actori: 9/10

– scenariu: 8/10

– montaj: 8/10

Nota IMDb: 7.7/10

Adaptarea cinematografica a lui Gregory Doran a piesei shakespeariene Hamlet este in mare masura considerata una de succes datorita simplicitatii acesteia. In comparatie cu stilul grandios al lui Kenneth Branagh etalat in versiunea din 1996, Doran a optat pentru o prezentare minimalista subtila – platou imprastiat, risipit, caracterizat de asemenea si printr-o recuzita saraca si interioare netede, lipsite de prea multe detalii.

But two months dead – nay, not so much, not two! So excellent a king, that was, to this. Hyperion to satyr.

Filmul este bazat pe reprezentarea scenica a Royal Shakespeare Company, dar datorita numelor cu rezonanta in lumea filmului prezente in distributie, a fost transformat in productie TV. Desi originile le are in teatru, Hamlet de Gregory Doran e un film autentic, filmat pe platouri, nu pe scena, si cu tehnici de iluminare adecvate filmului. Datorita acestei combinatii, ajungem sa cunoastem cate putin din ambele lumi. Decorurile arata impecabil, apropiindu-l astfel de lumea filmului, iar actorii prezinta o relatie inchegata cu propriul personaj, dar si cu celelalte personaje ale piesei, acesta fiind unul dintre atuurile productiei.

Chiar daca design-ul de productie este reprezentat scenic in natura, Doran pune camera intr-o maniera tipica productiilor de televiziune (face taieturi intre planuri intregi si se apropie ocazional) pentru a captura varietatea performantelor si nebunia prezenta ca tema principala a piesei. In particular, accentuarea suprafetelor lucioase pe parcursul piesei, franturi de oglinzi, ii asigura lui Doran un motiv adecvat cu care sa exprime psihicul aschiat al diferitelor personaje ale tragediei shakespeariene (Hamlet, Claudius, Ophelia, Gertrude etc.).

Decorurile si costumele sunt moderne, dar fara sa marcheze cu precizie o anumita perioada de timp sau un loc anume. Acest lucru de altfel fiind un avantaj, pentru ca ofera povestii sansa de a crea propriul univers si propriile reguli si obiceiuri, si nu incearca intr-un mod stangaci sa-si faca loc in cultura moderna. Decorurile sunt construite cu dibacie, aducand un aer elegant, dar si apasator, despotic, intunecat si claustrofobic, iar zidurile si podelele negre, lucioase, oglinzile si camerele de supraveghere sporesc senzatia de intemnitare si de continua supraveghere.

My soul is full of discord and dismay.

Singurul cusur al acestui discret design de productie este utilizarea ocazionala a unor distorsionari ieftine de imagine – imagini de la camere de supraveghere – probabil pentru a impune o sensibilitate filmica sporita in fata productiilor anterioare. Si totusi, in timp ce ultilizarea acestui tip de imagine poate intari elementul de supraveghere, de urmarire, stangacia si nepotrivirea realizarii este mai mult distructiva decat inovatoare.

Sunetul este in mare parte bun, insa, incearcand sa capteze si ecourile vocilor din castel, se pierde contactul cu replicile actorilor in anumite momente, acest lucru fiind usor deranjant. Miscarile de camera, clinchetul paharelor de cristal, exploziile intermitente ale armelor de foc si zanganitul sabiilor sunt satisfacatoare, facand din aceasta piesa o experienta auditiva implinita.

Scenariul a fost scris bine, avand parte de o editare curata, fara sa omita nicio scena reprezentativa a operei.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Cu cateva mici exceptii, performantele actorilor sunt in general excelente. De altfel, pana si mult criticatul David Tennant este bine distribuit in rol, avand o prezenta tinereasca si dezordonata, apropiindu-se astfel de personajul sau, impetuosul print danez.

Si mai graitoare este redarea inabusita si plina de veridicitate a iconicului monolog To be or not to be. Filmat in prim-planuri si gros-planuri, Tennant aduce cuvintelor o calitate melancolica puternic subevaluata de predecesori, atunci cand Hamlet chibzuie asupra vietii si a mortii.

To die, to sleep, and by a sleep to say we end the heart-ache and the thousand natural shocks that flesh is heir to.

Hamletul lui Tennant e intens, plin de energie si dureros de inteligent. Pe alocuri pare aproape maniac, practic lovindu-se de ziduri. Un om cu o durere apasatoare, penduland printre emotii cu o viteza alarmanta. A reusit sa joace si simtul de umor al lui Hamlet, cat si jovialitatea acestuia.

Cu Tennant a fost exploatata ideea unui Hamlet captiv undeva intre maturitate si copilarie, intre barbat si copil. Langa Gertrude (Penny Downie), Tennant oscileaza intre o furie de necontrolat si nevoia disperata de a avea o mama. La finalul scenei cu dulapul, cade ruinat si plange in poala ei ca un copil, vrand ca ea sa indrepte totul. Desigur ca mama nu a putut sa faca totul bine, sa indrepte totul, insa pentru o fractiune de secunda el asta si-a dorit. Este devastat atunci cand realizeaza ca Fantoma nu o sa-i fie tata, iar una dintre cele mai bune scene ale acestui film este scena cu dulapul, cand cei trei sunt impreuna si, pentru un moment, ei par a fi o familie adevarata, cu o mama, un tata si un baiat.

Diferitele costumatii pe care le schimba de-a lungul piesei sunt de asemenea un simbol al maturizarii sale psihologice (isi petrece o mare parte din al doilea si al treilea act intr-un tricou rosu cu muschi desenati, de parca si-ar fi dorit sa para mai in varsta si mai puternic decat e cu adevarat).

Pray can i not, though inclination be as sharp as will – my stronger guilt defeats my strong intent.

Patrick Stewart este un Claudius rece, inteligent, puternic si cu o prezenta de politician agresiv. De asemenea, interpreteaza de exceptie si Fantoma, rigid, impozant, detinand si acel element ne-uman, extraterestru pentru a putea da nastere acestui personaj, clar diferit de un om obisnuit.

Ophelia este un alt element al acestei productii care scade din valoarea adevarata a adaptarii. Ea fiind interpretata de Mariah Gale, a avut un inceput bun alaturi de Laertes si Polonius – este neincrezatoare in vorbele lui Laertes, dar pastreaza totusi legatura puternica ce ii leaga, iar pe Polonius nu este capabila sa il sfideze, asa ca fara voie, accepta sa faca ceea ce zice. E dulce si fermecatoare, insa, din nefericire, in urmatoarele scene se prezinta rigida si teatrala, in special in scenele ei de nebunie, cand nu este credibila deloc.

Inca o greseala ce aduce o pata acestei adaptari tine de partea tehnica si anume, frecventa distrugere a zidului al patrulea. Stiu ca piesa a fost pregatita pentru o prezentare pe scena, unde actorul se adreseaza direct publicului, dar din punctul meu de vedere pare sa ruineze atentia spectatorului, in special daca este facut cu frecventa utilizata in acest film. Totusi, dupa cateva vizionari incepi sa te obisnuiesti cu Hamlet care distruge al patrulea zid, desi este putin incomod, Tennant are o privire expresiva si, atunci cand se realizeaza contactul vizual, creste intensitatea monoloagelor intr-o maniera pozitiva. Insa, atunci cand Polonius distruge al patrulea zid este cu adevarat nepotrivit, deoarece Polonius nu este personajul de la care vrei sa primesti o astfel de incordare, de intensitate.

Ce spun criticii despre Hamlet?

Sean Axmaker (Seanax.com) considera ca “piesa ramane doar un exercitiu filmat, si nu o drama organica ce ar prinde viata in fata ochilor nostri”. Peter Canavese (Groucho Reviews) sustine insa ca Hamlet interpretat de Tennant nu plictiseste si nici nu e doar o performata scenica filmata.

Verdictul KoolHunt.ro

Doua mari atuuri ale acestei productii sunt David Tennant si Patrick Stewart, amandoi faimosi si populari actori de TV si, din fericire pentru aceasta adaptare, amandoi cu mare experienta in Shakespeare. Pe scurt, au fost doua nume importante ce au livrat o performanta de zile mari. Chiar si asa, este discutabil faptul ca talentul actoricesc al lui Tennant (si, desigur, al colegilor sai de platou: Patrick Stewart, Penny Downie, Mariah Gale, Oliver Ford Davies) in parcurgerea aspectelor intunecate, tragice si comice ale textului shakespearian ar fi potentat adaptarea lui Doran.