CoolRank: 8/10

– atmosfera & entertainment: 7/10

– regie: 8/10

– actori: 8.5/10

– scenariu: 8.5/10

– montaj: 8/10

Nota IMDb: 6.3/10

Daca esti genul de cititor pe diagonala, sau care scroll-eaza direct la trailer, retine doar atat: Woody Harrelson nu e cel mai corupt politist pe care l-ai vazut vreodata pe marele ecran. Au fost alti gabori murdari – Harvey Keitel e prototipul par excellence si nu va fi detronat prea curand – si, de fapt, politistul lui Woody nici nu incearca sa le ia coroana. In schimb, actorul de doua ori nominalizat la Oscar isi asigura inca un loc de cinste in sala Kodak, si inca o sansa solida la o statueta aurita, cu un rol mult mai nuantat decat ar sugera-o superlativul relativ si reductional din trailer.

Singura “scapare” in cursa lui Woody pentru un Oscar, aparuta la orizont saptamana trecuta, e ca membrii Academiei au primit copii defecte ale filmului – miscare de amator pe care sper c-o vor remedia oamenii de la Millennium Pictures, inainte sa-i cada victima o performanta actoriceasca demna de laurii Academiei.

This used to be a glorious, soldiers’ department. Now it’s… you.

Anul e 1999 si locul e Los Angeles. Iar locul de munca al politistului Dave Brown (Woody Harrelson) e sectia Rampart, unde o femeie, acel boboc in probe apostrofat cu “you”-ul de mai sus, nu are ce cauta fara un obraz antiglont. Dar dedesubtul acestor coordonate, fundatia societatii e in plin frecus seismic, tara se afla in ochiul schimbarii, cetatenii incep sa isi taxeze fortele politienesti. Dave e pe cale sa descopere pe propria piele ca nu-i mai merge atitudinea de pistolar fara stapan: cand, in urma unui accident de masina, este filmat invinetind celalalt sofer implicat, opinia publica se sesizeaza iar LAPD-ul (cu Sigourney Weaver la rampa) aplaneaza, anuntandu-l ca e cazul sa se pensioneze.

Dave – supranumit “Date Rape” dupa comiterea unei crime de justitiar, de care se dezice sau se mandreste, dupa auditoriu – nu are de gand sa asculte, nici de mai-marii sectiei, nici de propria familie care si ea s-a saturat de comportamentul lui haotic. Retine un avocat si pompeaza bani intr-o aparare pe care, de altfel, si-o formuleaza foarte elocvent si coerent daca i se cere, iar cand banii sunt pe duca, recurge intr-adevar la siretlicuri si tactici inventive de politist corupt pentru a se repune pe picioare. Nu-si simte constiinta ingreunata cand santajeaza farmacisti sau impusca un hot pentru a-i fura prada; se simte in schimb persecutat de acuzatorii lui care n-au idee cum e pe teren… si, practic, de toata lumea care nu-i de partea lui. Clasic de altfel, pentru un veteran de razboi (Vietnam, desigur).

It’s more fun than a barrel of monkeys. It is a barrel of monkeys!

Chiar si-asa, putred, insensibil si plecat cu sorcova, cum i-ar placea spectatorului moralist sa-l descrie fugitiv pe Dave, cand intra in cadru cele doua fiice ale sale, imediat, fara sa vrei, irational chiar, empatizezi cu el. In fata lor, apare despuiat de aerele macho si il vedem – unii dintre noi il recunoastem – ca tata esuat, care a uitat sa cultive o relatie reala cu fiicele lui. Fata in fata cu acuzatorii, il vedem ca politist-relicva caruia i s-a rupt firul, care a incetat sa mai inregistreze revolutiile Pamantului – dar nici nu-i place prezentul. Dave e istet, are niste monoloage incisive, voit afectate si absolut delicioase care ii tradeaza inteligenta, si desigur superioritatea deloc voalata: daca a pierdut contactul cu realitatea, e pentru ca a evaluat-o si a gasit-o nevrednica.

Nu e tipul de delir cu iguane simptomatice ca al lui Nicolas Cage in Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans, Dave e complet constient ca se afla la cutite cu realitatea unor paturi superioare politienesti (pe care el le considera) lase si fara coloana vertebrala. Si e hotarat, ca un Don Quijote care isi serveste propria cauza, sa lupte impotriva acestui sistem defectuos, impotriva noului statu quo care deodata vrea sa-l infunde, ca si impotriva elementelor perturbatoare din viata personala – “I’ll never let you go” ii spune lui Cynthia Nixon (sotia nr. 1).

Despre actori si regie ce se poate spune?

In rolul lui Dave, Woody Harrelson ocupa prim-planul multor cadre si nu ne lasa sa-l etichetam simplist. Nu poarta masti, dar are mai multe laturi care, in LA-ul tatalui sau, i-ar fi propulsat, nu torpilat, cariera. Este un barbat care a crezut, in infinta intelepciune proprie sexului sau :) , ca le poate avea pe toate – la propriu, evident, daca ne uitam la familia neconventionala de sub acoperisul lui Dave. Insurandu-se cu doua surori, “consecutively, not concurrently”, si crezand ca poate trai, si flirta pe fata, cu ambele, asta cand nu agata femei singure in spelunci, Dave se arata a fi iritant de plin de sine.

Dar da dovada si de un sentimentalism naiv, crud, nefiltrat, cand vine vorba de lucrurile la care tine – familie si job (ba nu, vocatie), nu neaparat in ordinea asta. E forta lui motoare, mai mult decat un simplu instinct de auto-conservare, si este la fel de hipnotizanta la acest produs demodat al altor vremuri ca scopurile nobile care insufla Eroii cu acte-n regula. Actorul e perfect ales iar regizorul Oren Moverman nu pierde nicio ocazie sa-l suprinda pe Woody frustrat de esec – esuand in incercarile sale de a-si depasi conditia mostenita de la tatal politist, comunicand, stangaci, cu fiica sa lesbiana Helen (Brie Larson) sau explicand, prea emfatic pentru a fi convingator, ca atitudinea lui nu e rasista, ci mizantropa.

Despre turul de forta al lui Harrelson in Rampart se poate vorbi la nesfarsit, dar si restul distributiei il sprijina cu egal talent. Dupa succesul lui The Messenger, Rampart se dezlantuie asupra publicului intr-o formula similara: il reuneste pe regizorul atunci debutant Moverman cu Harrelson (nominalizat la Oscar pentru rolul din acel film) si Ben Foster (aici prezent intr-un rol mai mic, dar memorabil). Sotiile-surate ale lui Dave (Nixon si Anne Heche), fiicele lui, noua lui cucerire – alcoolica si la fel de bantuita de demoni (Robin Wright) – pana si detectivul procuraturii (Ice Cube) – toti actorii secundari de fapt, sunt perfect plasati pentru a-i sustrage lui Harrelson cele mai revelatoare replici. Portretul lui Dave reiese din suma tuturor aceste conversatii, multe dintre care te lovesc in moalele capului – scriitura este sublima.

Al doilea efort regizoral al lui Moverman, care semneaza si scenariul in colaborare cu romancierul James Ellroy (L.A. Confidential, Street Kings), deja aduna zumzet pozitiv si sperante de Oscar pentru Woody pe site-urile de specialitate. Imaginea e intunecata deseori, in ton cu apele tulburi ale LA-ului corupt, iar miscarile camerei sunt imprevizibile ca-ntr-un indie: ba il imbratiseaza strans pe Dave, prinzandu-i fiecare umbra de zambet superior, ba se retrag si il privesc pe ascuns, din unghiuri improbabile, sau se-nvartesc ametitor, ca un lat care se strange in jurul gatului sau. Moverman nu-si pierde din vedere nici starul nici povestea din considerente stilistice – stilul sau, desi deseori vizibil ca al unui amator care vrea sa epateze, potenteaza picajul lui Dave.

Ce spun criticii despre Rampart?

Pe Rotten Tomatoes, Rampart este desigur fresh, cu un punctaj de 73% si 44 de recenzii numarate. Metacritic-ul in schimb, unde doar 16 critici si-au facut vocea auzita pana la data publicarii, contorizeaza in dreptul lui Rampart o reusita de 67%. Cred ca Owen Gleiberman, de la Entertainment Weekly, exprima cel mai bine unisonul cronicarilor care-l noteaza cu plus: “Rampart nu va fi pe gustul tuturor, dar este opera unei voci regizorale de mare calibru.” Manohla Dargis scrie pentru NYTimes ca filmul “spune o poveste care ne e familiara, dar foloseste un stil vizual atat de puternic si o energie atat de antrenanta incat mai ca pare un gen de film nou-nout”.  Cat despre protagonist, nu veti gasi decat cuvinte de lauda la adresa lui Harrelson, chiar si din partea criticilor care nu aplauda filmul per total.

Verdictul KoolHunt.ro

Rampart face parte din categoria dramelor intense care incep in forta, isi declama scopul, si avanseaza fara sa piarda teren, infulecandu-l bulgare cu bulgare, pana la sfarsit. Simti ca te sufoci alaturi de protagonist, apropierea de el, impusa de regizor, nu poate avea alt efect decat o astfel de intelegere si empatie, varata parca pe gatul spectatorului. Reducand toata valtoarea la o premisa, am putea spune ca e drama unui om care nu se poate adapta, in primul rand pentru ca nu vede de ce-ar face-o, nu vede ca de asta depinde supravietuirea sa, nu vede – punct. Iar cand, in punctul culminant si totodata nadirul lui Dave, ii cade valul de pe ochi… sa te tii bine, spectatorule!