[Titlu in limba romana: Orele]

CoolRank: 7/10

– atmosfera & entertaiment: 8/10

– regie: 8/10

– actori: 9/10

– scenariu: 7/10

– montaj: 9/10

Nota IMDb: 7.5/10

Daca pana acum credeati ca unii autori se sinucid numai din cauza ca editorii sau publicul nu le apreciaza lucrarile, ei bine regizorul Stephen Daldry (Billy Elliot, The Reader) si scenaristul David Hare (Paris by Night, The Reader) ne prezinta o noua ipoteza la un final asteptat dar totusi tragic, inspirat de creatia literara a lui Michael Cunningham (castigator al premiului Pulitzer pentru cartea The Hours).

In aceasta zi, o zi ca oricare alta, destinul i se dezvaluie.

America anului 1951, Laura Brown (Julianne Moore), o nevasta gravida dintr-o suburbie californiana, se trezeste si incepe pregatirile pentru ziua de nastere a sotului sau Dan Brown (John C. Reilly).

America anului 2001, Clarissa Vaughn (Meryl Streep), editor literar, se trezeste si incepe pregatirile pentru omagierea prietenului sau, scriitorul Richard Brown (Ed Harris) care sufera de SIDA.

Anglia anului 1921, Virginia Woolf (Nicole Kidman), se trezeste si incepe sa scrie primele pagini din cartea Doamna Dalloway.

O ipoteza destul de obisnuita pentru un film, trei femei, trei epoci, trei destine. Insa, daca filmul nu ar incepe cu un punct culminant, povestea ar fi pur si simplu o metafora explicata in imagini a cartii Doamna Dalloway. Si cum orice suicid trebuie planificat, personajele vor trece printr-un uragan de trairi si intamplari care la final te fac sa te gandesti: “oare cat mai poate indura un om intr-o viata?”.

Dupa cum spune teoria firului narativ cinematografic, personajul porneste dintr-un punct A si la final ajunge intr-un punct B, iar Laura Brown, Clarissa Vaughn si Virginia Woolf vor porni pe un drum de unde, din pacate sau fericire pentru spectator, nu se vor mai intoarce “intregi”.

Oh doamna Dellaway, mereu dai petreceri ca sa acoperi tacerea…

La prima vedere The Hours pare linear, trei povesti care se intretaie, prezentand personaje care aparent nu au niciun punct comun, ani diferiti, perioade diferite, insa filmul nu se structureaza atat pe actiune cat pe trairile interne ale personajelor, de care par a fi ghidate in viata de zi cu zi. Dar haideti sa gandim in urmatorul fel: sa impartim ecranul de cinema in trei ferestre, cate o fereastra pentru fiecare poveste si fara sa apelam la un proces de imaginatie complicat pana spre sfarsitul filmului, sa unim cele trei ferestre intr-un tot unitar – iata ce ar rezulta:

Daca pana acum eram familiarizati cu o Virginia Woolf isterica, malitioasa si diabolica in filme precum Who’s Afraid of Virginia Woolf? in interpretarea lui Elizabeth Taylor, scenaristul David Hare ne propune un caracter feminin exilat intr-un mic orasel britanic de provincie “departe de zgomotul si agitatia strazilor londoneze”, vizitata mereu de doctori, supravegheata atent de sot si terorizata de slugi, al carei singur refugiu mintal se gaseste in personajele cartii pe care o scrie.

Visul American devine cosmar in suburbii – dupa vizita vecinei sale Kitty (Toni Collete) care urmeaza sa se opereze, Laura realizeaza ca viata sa alaturi de Dan si copiii nu va merge decat intr-o singura directie, se va trezi in fiecare zi, va face micul dejun, curatenie in casa, va socializa cu vecinele sale, eventual va face o vizita alaturi de sot la countryclub, dar nu va reusi niciodata sa isi duca viata mai departe, iar eventual rutina o va coplesi. Si cum sinuciderea nu este o metoda sigura de scapare, dupa nasterea ficei sale ea va evada din acest “infern” prezentat de propaganda americana a anilor ’50 ca un “paradis pierdut”.

Clarissa Vaughn, desi este un editor new-yorkez de succes si stie sa controleze fiecare aspect din viata sa – cariera profesionala imbinand-o perfect cu atributiile casnice zilnice – in aceasta zi, dupa vizita la Richard, care este intr-un punct terminal al bolii, se lasa coplesita de emotii si reuseste cu greu sa puna cap la cap detaliile de organizare a unui eveniment: Sally Lester (Allison Janney), partenera sa de viata, uita sa cumpere flori; vizita fostului iubit al lui Richard, Louis Waters (Jeff Daniels) ii provoaca o cadere nervoasa, iar fica sa (Claire Danes) o face sa-si aduca aminte de adevaratele sentimente pe care inca le are pentru Richard. Asa ca nu este de mirare ca la sfarsitul zilei, dupa moartea lui Richard si vizita mamei lui, Clarissa decide sa aprecieze mai mult viata personala si sa nu o mai dea la o parte pentru alte “prioritati”.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Exercitiul de regie in acest film pare sa porneasca de la un pariu riscant – daca la inceputul filmului avem impresia ca personajele traiesc sau isi traiesc viata dupa povestea cartii Doamna Dalloway, spre final ne dam seama ca de fapt regizorul Stephen Daldry ne propune o alta ipoteza – ce ar fi daca intr-o zi realizam ca rutina va urma sa ne domine viata? Iar acest schimb de ipoteze (lucru nu chiar rar in filmele americane care par sa porneasca de la o idee si spre final datorita “interventiei producatorilor” sa schimbe deznodamantul) da filmului niste elemente oarecum greu de inghitit: povestea lui Laura isi arata relevanta de abia la final, cand o vedem ca o femeie in varsta care vine in vizita la Clarissa pentru a lua parte la omagierea fiului sau, iar intalnirea cu nepoata sa – Julia Vaughn – ii reaminteste valorile corecte ale vietii.

Adevarata fata a Virginiei Woolf se contureaza dupa vizita surorii sale Vanessa Bell (Miranda Richardson) care ii explica lui Angelica “mecanismele” Virginiei: “matusa ta este foarte norocoasa, Angelica, traieste simultan in doua lumi, lumea pe care o are si lumea pe care o scrie pentru personajele sale” iar Clarissa isi schimba mult prea spontan perspectivele in viata – arunca toata mancarea, pune la o parte cartile si se reindragosteste de Sally.

Dar in ciuda acestor mici lipsuri, unitatea filmului (actiunea fiecarei povesti se desfasoara pe parcursul unei singure zi), metaforele cinematografice – cumpararea florilor de catre Clarissa, inmormantarea pasarii de catre Virginia si tentativa de suicid a Laurei – contureaza mult mai mult personajele la nivel emotional si le conecteaza direct la poveste. Iar prin imagine (DOP Seamus McGarvey) si coloana sonora (compusa de Philip Glass) publicul spectator este purtat intr-o lume cotropita de o psihologie complexa a personajului dornic de evadare si o filozofie fina asupra fragilitatii vietii.

Cat despre actori – Nicole Kidman, in ciuda accentului australian, ii aduce un omagiu delicat Virginiei Woolf (motiv pentru care va castiga pe langa premiul BAFTA si premiul Oscar pentru cea mai buna interpretare feminina in rol principal); Julianne Moore contureaza perfect sotia casnica americana a anilor ’50 (si va primi o nominalizare la premiul Oscar pentru cea mai buna interpretare feminina intr-un rol secundar); Meryl Streep, prin interpretare (nominalizata de asemenea pentru premiul Oscar pentru cea mai buna interpretare feminina intr-un rol secundar) demonstreaza ca intr-o societate a conexiunilor si a vitezei cineva se poate autoizola cu usurinta dand la o parte problemele personale aparent nesemnificative; si daca pana acum il intalneam pe Ed Harris (The Truman Show, Buffalo Soldiers, A Beautiful Mind)  in roluri de personaje masculine pregnante, dar mai putin memorabile pe ecran, prin interpretarea lui Richard Brown, releva o noua dimensiune a maiestriei sale actoricesti (nominalizare la premiul Oscar pentru cea mai buna interpretare intr-un rol secundar).

Ce spun criticii despre The Hours?

Inca de la prima proiectie a peliculei, critica s-a impartit in doua tabere oarecum egale: jumatate considera ca filmul are caracterele sale pozitive prezentand o ipostaza inedita asupra vietii si o “poezie” aparte, mai rar intalnita in filmele americane, personajele traindu-si intens destinele; iar cealalta jumatate apreciaza ca personajele nu sunt indeajuns conturate, actiunea mult prea stufoasa si juxstapusa incorect iar unele fapte un pic prea melodramatice pentru economia artistica a unei productii cinematografice. Asadar, pe Rotten Tomatoes The Hours obtine un punctaj de 81%, iar criticile agregate de Metacritic se arata pozitive fata de The Hours tot in proportie de 81%. Dar, drept vorbind, indiferent la ce proiectie ne-am duce mereu o sa fim fascinati de unele elemente si mai putin impresionati de altele.

Si dupa cum spune zicala “fiecare film cu publicul sau”, Box Office-ul la final isi va spune cuvantul – veniturile totale finale ale peliculei, in proiectie mondiala, fiind aproape de 109 milioane $, de patru ori cat bugetul initial al filmului de numai 25 milioane $. Verdictul? In ciuda criticilor “mai putin favorabile”, productia si-a demonstrat valoarea.

Verdictul KoolHunt.ro

In 114 minute (cat dureaza filmul) asistam la o productie hollywoodiana neobisnuita – personaje chinuite si izbite de greutatile vietii, trairi intense si o poveste care pare mai mult sa ne arunce si pe noi in aceeasi stare de anxietate decat sa ne aduca spre ce majoritatea peliculelor americane ne promit non-stop – entertainment.

Si atunci de ce sa mergem la o proiectie sau sa cumparam un DVD cu acest film?

Poate prin “pilda regizorala” de la sfarsitul filmului va veti face o parere  – Virginia si Leonard, in adevarat spirit britanic, stau la gura semineului, beau ceai si discuta despre viitoarea carte. Leonard intreaba: “De ce trebuie sa moara cineva in cartea ta?” iar Virginia, senina, raspunde: ”Este contrast… Cineva trebuie sa moara pentru ca restul sa aprecieze viata mai mult…”